Sunt popoare din Europa care se mândresc cu istoria lor de o mie de ani cu care își arogă tot felul de pretenții, multe din ele nejustificate. În schimb, noi, românii, care trăim aici încă de la începuturile lumii, iar trecutul nostru se pierde în negurile întunecate ale timpului ne rușinăm să ridicăm fruntea și să ne susținem răspicat drepturile, ba chiar am ajuns să facem sluj la porțile acelor aroganți cărora le-am oferit tot ce avem doar pentru a fi acceptați nu printre ei, ci undeva la periferia Europei și așteptăm ca un câine umil să ne mai scape câte un os de ros, resturi ce rămân de la masa lor copioasă, asemenea sărmanului Lazăr din pilda lui Iisus.
Dorința fierbinte de afirmare națională a fost idealul care a marcat nenumăratele bătălii duse de-a lungul veacurilor pentru eliberarea de sub stăpânirea străină și refacerea unității statale, care au culminat cu 1 Decembrie 1918, zi sacră din istoria noastră, care ne-a adus în hotarele firești pe care le-am avut odinioară, sfârtecate din nou ceva mai târziu prin voința abuzivă a marilor puteri ale lumii.
Deși au conviețuit în trei state medievale mai mici, la fel ca și multe alte popoare ale Europei, românii nu și-au uitat obârșia comună, păstrându-și limba, datinile și credința, dar mai ales au întreținut legături între ei, deseori determinate de nevoia de a acționa unit în fața unui pericol comun, cum au fost tătarii și otomanii, sau chiar de a se aduna laolaltă prin căsătorii mixte sau impunerea unor Voievozi loiali în țările surori vecine.
Aducerea sub o singură coroană a celor trei țări românești, chiar dacă a fost de scurtă durată, avea să demonstreze că ideea de unitate este posibilă și în fapt, Mihai Viteazul devenind astfel simbolul strădaniilor din veacurile următoare care avea să impulsioneze lupta românilor pentru împlinirea acestui măreț ideal. El va fi preluat în programele mișcării revoluționare din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, al răscoalei cu profund caracter național din 1784 care i-a avut în frunte pe alți martiri ai neamului românesc, Horea, Cloșca și Crișan, ca apoi să dea în clocot în vâlvătăile Revoluției pașoptiste care aveau să conducă la Mica Unire din 24 Ianuarie 1859 și apoi la Războiul de Independență, zile sacre în istoria poporului nostru.
Prigoana și umilințele la care erau supuși românii din Bucovina și mai ales din Transilvania aveau să dea un nou impuls luptei pentru drepturi naționale și alipirea la patria mumă care vor crește în amploare mai ales după instaurarea în 1867 a dualismului austro-ungar, prin încorporarea Transilvaniei la Ungaria, care a proclamat existența unei singure națiuni și a unei singure limbi, cea maghiară.
Luând atitudine față de aceste măsuri abuzive, la 3 mai 1868 mii de români se adună la Blaj unde au adoptat un protest colectiv care a fost publicat în mai multe ziare și gazete ale vremii, atât românești cât și germane, maghiare, franceze, italiene, pentru a se face astfel auzită voința răspicată a națiunii române. Rezultatul protestului a fost trimiterea în judecată a șapte dintre semnatari și a directorilor gazetelor din Transilvania unde a fost publicat protestul.
În loc să înceteze, mișcările naționale ale românilor din Transilvania, Banat și Bucovina continuă, ba chiar se extind mai ales în plan politic și cultural prin înființarea, la 26 ianuarie 1869, a Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria, iar la 24 februarie 1869 a Partidului Național Român din Transilvania, iar Societatea „Junimea Nouă” din Iași, avându-i ca principali lideri pe Ioan Slavici, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, I.G. Sbiera, Ciprian Porumbescu, Gh. Dem. Teodorescu, Ion Brăescu, C. Istrati, și alții au organizat memorabila aniversare a 400 ani de la zidirea Mănăstirii Putna din august 1871, la care au luat parte peste 3.000 de români care au depus pe mormântul Marelui Voievod o urnă cu pământ adus din toate provinciile românești, au arborat tricolorul, au intonat „Imnul lui Ștefan cel Mare”, Ciprian Porumbescu a interpretat la vioară o „ Doină”, spunându-i emoționat tatălui său că a cântat Daciei întregi, iar tânărul istoric A. D. Xenopol a rostit un înflăcărat discurs național. Să nu uităm că Putna se afla sub ocupație austriacă, manifestările românești fiind sub vizorul autorităților de la Viena.
În 1881, la Conferința generală de la Paris, s-a decis unificarea mișcărilor politice din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș în Partidul Național Român.
Înființarea în 1890 a Ligii Culturale (Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor), din care făceau parte, între alții, A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ioan Ursu, N. Iorga, Alexandru Odobescu, George Coșbuc, I.L. Caragiale, Octavian Goga, Take Ionescu, Victor Babeș, Nicolae Filipescu, N. Titulescu etc., avea să dea un nou impuls luptei de eliberare națională a românilor aflați sub ocupație rusească și austriacă prin implicarea intelectualilor și mai ales a marilor personalități ale neamului, care ducând bătălia pe tărâm cultural aveau să-i confere însemnate implicații internaționale prin popularizarea acțiunilor întreprinse în publicații din toată Europa și înființarea de asociații și societăți românești la Paris, Londra, Berlin, Bruxelles, etc. Astfel, în 1891, a fost dat publicității în șase limbi Memoriul Studenților Universitari Români privitor la situația din Transilvania prin care se cerea solidarizarea cu lupta pentru drepturi naționale a românilor din teritoriile ocupate.
Acțiunile de acest gen continuă, multe din ele fiind urmate de arestări și condamnări la închisoare a liderilor și a celor care le-au inițiat, remarcându-se între ele mișcarea memorandistă, care în martie 1892 a întocmit un document tipărit în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză și italiană) în care se face o analiză amplă a problemei naționale românești. Memorandumul semnat de 25 membri din conducerea Partidului Național Român a fost dus la Viena de o delegație de 300 persoane, dar împăratul Franz Ioseph I refuză să-i primească, documentul fiind lăsat la cancelaria imperială care, fără a-l citi, îl trimite spre soluționare la Budapesta. Rezultatul? Ioan Rațiu și ceilalți conducători ai Partidului Național Români sunt arestați și trimiși în judecată, fiind condamnați la ani grei de închisoare. În toate provinciile românești au loc mișcări de protest, iar Memoriul este dat publicității în țară și străinătate. La presiunea opiniei publice, în septembrie 1895 cei condamnați au fost grațiați.
În paralel, și în Principatele Române se intensifică acțiunile de solidarizare cu frații români din teritoriile ocupate care se vor manifesta atât în plan cultural, cât și politic. Mari istorici și oameni de valoare ca Nicolae Iorga, D.A. Sturdza, Ioan Bogdan, Grigore Tocilescu, A. D. Xenopol, V.A. Urechia scot documente și studii privitoare la istoria românilor, care vor fi multiplicate și trimise în Bucovina, Banat și Transilvania, alții ca Bogdan Petriceicu Hașdeu și Timotei Cipariu scot studii de cercetare lingvistică a limbii române, sunt tipărite nenumărate scrieri cu caracter istoric și național de către Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Octavian Goga, George Coșbuc, Andrei Mureșanu, Dimitrie Bolintineanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Costache Negruzzi, Ioan Slavici și alții, un rol important având societatea „Junimea” din Iași și publicația acesteia, „Convorbiri literare”. Alte publicații care își aduc aportul sunt „Românul”, „Adevărul”, „Universul”, „Neamul Românesc”, în regat, iar în Transilvania – „Gazeta Transilvaniei”, „Albina”, „Familia”, „Drapelul”, „Luceafărul”, „Tribuna”, etc.
În plan politic, în urma Războiului ruso-otoman din anul 1877, în care Regatul României și-a dobândit independența cu mari jertfe de sânge pe care oștenii români le-au dat în bătăliile duse la Plevna, Rahova, Vidin și Smârdan, în loc să-și respecte angajamentele asumate, Rusia a anexat abuziv trei județe din partea de sud a țării. În acest context european, în octombrie 1883 România a aderat la Puterile Centrale, angajându-se să-și acorde reciproc sprijin în cazul unui atac neprovocat.
Susținerea Serbiei, care la 10 iulie 1913 a fost atacată de Bulgaria, era un prim semnal al separării țării noastre de Imperiul habsburgic, decizia fiind luată în Consiliul de Coroană întrunit la 21 iulie 1914, care a respins cererea Puterilor Centrale de respectare a angajamentelor asumate de statul român, respingere de altfel justificată, nefiind vorba de un atac provocat. Vreme de doi ani, România va adopta o politică de neutralitate care se încheie prin hotărârea din 14 august 1916 a Consiliului de Coroană, luată la cererea marilor puteri europene ca urmare a evoluției situației pe front. Animați de ideea națională, într-un unanim entuziasm popular, politicienii români, în frunte cu noul rege Ferdinand, care îi urmează unchiului său Carol I, decedat la 27 septembrie 1916, intră în război alături de Antanta, dar numai după ce primesc în scris asigurări că România va primi la încheierea păcii Transilvania, Banatul și Bucovina.
E greu de descris entuziasmul cu care ostașii români au trecut Carpații pentru a-i elibera pe frații lor din Transilvania și a pune capăt nedreptăților la care au fost supuși vreme de secole, fiind socotiți națiune tolerată în propria lor țară, vatră milenară a strămoșilor daci. Peste tot sunt primiți cu brațele deschise, cu urale înflăcărate și lacrimi în ochi. Brașovul, Făgărașul și Ținuturile Secuiești constituite din nevoia de apărare a Regatului Ungariei de atacurile tătărești sunt rând pe rând eliberate, armata română ajunge să elibereze o treime din Transilvania, fiind oprită la Turtucaia de forțele covârșitoare ale dușmanului în condițiile în care aliații nu și-au respectat înțelegerea, de a oferi României arme și muniții și de a întări frontul din Dobrogea, fiind nevoie să fie trimise trupe române. Găsind punctul vulnerabil, forțele austro-ungare conduse de Erich von Falkenhayn, fost ministru de război și șef al Marelui Cartier al armatei imperiale austro-ungare comandate de arhiducele Carol, moștenitorul Coroanei habsburgice, reușesc să rupă frontul la Târgu Jiu, de unde se îndreaptă spre Craiova, în timp ce forțele germane conduse de generalul Anton Ludwig August von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea, continuându-și înaintarea spre capitală, pe care o ocupă în 23 noiembrie 1916, în timp ce regele, parlamentul și guvernul României se retrag la Iași.
Iarna, trupele române primesc arme de la aliați, care reiau ofensiva în vara anului 1917, obținând victorii strălucite la Mărăști, Mărășești și Oituz, unde a murit eroic și Ecaterina Teodoroiu, cunoscuta eroină sublocotenent. La bătălii au participat cu însuflețire oșteni de naționalitate română din armata austriacă luați prizonieri de ruși, care au cerut să intre în armata română, voluntari veniți din toate provinciile ocupate, cât și din Regatul României, atrași de reforma agrară și electorală anunțate de guvern la 23 martie 1917.
Statisticile constată că în primul război mondial poporul român a dat mari jertfe de sânge, însemnând 250.000 ostași și 450.000 civili care au murit, la care se adaugă peste 100.000 răniți, raportat la o populație de 7.400.000 de locuitori, din care doar 2.200.000 bărbați, restul fiind femei, bătrâni și copii.
Pe fondul crizei generate de război și a menținerii rânduielilor feudale, în Rusia începe revoluția, în martie 1917 fiind răsturnat regimul țarist, ca în octombrie să ia puterea bolșevicii conduși de V.I Lenin, care la 15 decembrie încheie un armistițiu cu Puterile Centrale, acesta fiind urmat de pacea de la Brest Litovsk din 3 martie 1918.
Rămasă singură în fața forțelor covârșitoare ale dușmanului, România este nevoită să accepte pacea umilitoare impusă prin Tratatul încheiat la București-Buftea, în 7 mai 1918, care nu a fost ratificat niciodată. Prin acest tratat se pierdea Dobrogea și 5.600 km pătrați în preajma Transilvaniei, fiind impuse și alte condiții cum ar fi controlul finanțelor, al petrolului și șantierelor navale de la Dunăre, acestea urmând a fi luate cu o chirie minimă pe 99 ani, o situație ceva mai bună decât cea de azi, când aceleași puteri au pus stăpânire pe păduri, energie, finanțe și alte bogății ale țării chiar și fără a primi acea chirie modică impusă atunci. Aceeași Mărie cu altă pălărie, adeverindu-se proverbul că lupul își schimbă părul, dar năravul ba, iar marile puteri, de orice neam, credință sau regim politic ar fi, se poartă la fel cu țările mai mici, fiind la fel de nesătule și de hrăpărețe. În 2 noiembrie 1917, noul guvern bolșevic condus de V. I. Lenin proclamă egalitatea și suveranitatea popoarelor din fostul Imperiu Țarist și dă Declarația drepturilor popoarelor din Rusia, în baza căreia românii din Basarabia trec la împlinirea aspirațiilor naționale. Sfatul Țării, care s-a întrunit la 21 noiembrie 1917, decide la 2 decembrie proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, care se declară stat independent la 24 ianuarie 1918, pentru ca la 27 martie să hotărască unirea cu România. În 30 martie documentul prin care s-a consfințit unirea a fost prezentat regelui Ferdinand, care se afla la Iași și care a ratificat-o prin un Decret emis în 9 aprilie 1918, dată la care doi reprezentanți ai Basarabiei au intrat în guvernul României.
Deciziile luate de românii din Basarabia se circumscriu Programului în 14 puncte din ianuarie 1918 al Președintelui S.U.A., care sugera organizarea Europei după război pe principiul naționalităților, exemplul lor fiind luat și de celelalte provincii românești aflate sub ocupație străină. Un act de înaltă demnitate națională prin care politicienii români au știut să folosească în interesul poporului din care făceau parte decizii luate la nivel mondial. Unde au fost acei români patrioți în 6 mai 1990, când a avut loc „Podul de flori de peste Prut” sau în alte momente care puteau fi fructificate în scopul reeditării actului istoric din martie 1918 și celor care au urmat? Dacă cei din 1918 au avut curajul să se implice în condițiile vitrege de atunci, când guvernul bolșevic de la Moscova a rupt relațiile diplomatice cu România, cum am putea califica altfel decât drept trădare de țară nefolosirea în interes național a unora din evenimentele care s-au petrecut după destrămarea fostei U.R.S.S., situație comparabilă cu aceea de la sfârșitul primului război mondial, finalizat cu destrămarea Imperiului țarist și a celui Austro-Ungar? O pată uriașă de rușine pe fruntea celor care ne-au condus destinul, care nu se va spăla niciodată, la fel cum nu se va uita nicicând numele acelor mari patrioți care au contribuit la refacerea vechii Dacii, sfânt pământ românesc, cu hotarele lăsate spre eternitate de crezul zamolxian în nemurire și jertfa marelui rege Decebal. Va urma
Andrei Breabăn, scriitor și jurnalist
