În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne); Ap. 1 Corinteni 8, 8-13; 9, 1-2; Ev. Matei 25, 31-46, cu ochii inimii iubitoare şi ai minţii cugetătoare, să priveghem şi să ne pregătim de Înfricoşătoarea Judecată ce ne aşteaptă la hotarul veşniciei, spre darea hotărârii fără putinţă de întoarcere asupra sorţii noastre veşnice, ca un îndemn şi ca o poruncă de a ne hotărî să adunăm toate virtuţile şi mai cu seamă milostivirea Domnului, care cuprinde în sine şi încununează prin sine atâtea virtuţi, fiindcă dragostea este pricina care îndeamnă la milostivire şi ne întăreşte legătura desăvârşirii de a fi mărturisitorii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a primi învăţătura despre necesitatea, legitimitatea şi certitudinea judecăţii universale, care este corolarul credinţei în sfinţenia şi în Dreptatea Lui Dumnezeu. Iar, dacă avem certitudinea că Dumnezeu există şi că El este Atotputernic şi drept, mai trebuie să credem şi că El va da fiecăruia după faptele sale, deoarece, în pofida faptului că în viaţa pământească, adesea cei buni au parte de neplăceri şi suferinţe, iar cei răi de unele succese şi desfătări, devine absolut necesar să existe o altă viaţă, în care fiecare trebuie să primească după faptele sale, precum trebuie să existe un loc pregătit celor răi şi destinat pedepsei, iar altul hărăzit celor buni şi destinat răsplatei bunătăţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu vine la înfricoşata judecată, unde primim puterea pocăinţei şi darul iertării, prin milostivirea Sa!
,,Va veni Fiul Omului întru Slava Sa” (Matei 25, 31)
În această Duminică binecuvântată a Triodului, aflăm că la vremea potrivită, va veni pentru a doua oară Fiul Omului, Care e totodată şi Fiul Lui Dumnezeu, întru Slava Sa, fiindcă cea dintâi venire a Lui a fost o venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine, iar cea de-a doua venire, va fi de Judecător pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. Aşadar, va veni Fiul Omului întru Slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, iar atunci, va şedea pe scaunul Slavei Sale şi se vor aduna înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă. Dacă în viaţa cea de toate zilele primim veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc şi luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni, cu atât mai mult, pe noi, trebuie să ne îngrijoreze Judecata Lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi, fiindcă Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător prin măreţie, prin Atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse. Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii, când vor sta înaintea feţei Judecătorului, pentru că se vor cutremura păcătoşii de deznădejde, de aşteptarea chinurilor ce le stau înainte, de neobişnuita frică pe care o va pricinui în ei schimbarea cu care se va schimba atunci întreaga lume. Deci, se vor cutremura şi vor da slavă lui Dumnezeu, cu toate că va fi prea târziu! Câtă vreme Făcătorul a aşternut acoperământul smereniei peste slava Sa cea neapropiată şi cu neputinţă de îndurat, numai atunci a putut făptura să aibă stăpânire peste gândurile şi simţămintele sale, să rostească după bunul plac un cuvânt şi să făptuiască ceea ce vrea: iar când Făcătorul Se va arăta întru slava Sa, libertatea făpturii va pieri înaintea măririi Slavei Lui, întocmai cum în împrejurări deosebite, această libertate, rămânând însuşire a noastră, este ca şi nimicită de puterea împrejurărilor înaintea Judecăţii Dumnezeieşti. Se va constata că cei mai înverşunaţi duşmani ai Domnului, însuşi Sinedriul, care L-a răstignit şi L-a urât cu ură de moarte, va striga slavoslovie întâmpinându-L pe Judecător, cum i-a şi prezis Domnul: „Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). „Că zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: bine este cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 23, 39). Totodată, se vor cutremura şi drepţii de nemăsurata slavă a Judecătorului Ce Se va arăta, când ei îşi vor privi dreptăţile şi acestea li se vor înfăţişa în lumina Dreptăţii Celei Preaînalte, mai ales că în dreptăţile lor, nu vor vedea chezăşie, ci, vor primi milă şi vor aştepta milă doar de la nesfârşita Milă a Lui Dumnezeu, când înşişi îngerii Lui Dumnezeu se vor tulbura şi se vor înfricoşa de acea descoperire întru mărirea Sa a Lui Dumnezeu (Luca 21, 27), Care „toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 22-23). La judecata Lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei, deoarece, va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei, căci, „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină la Înfricoşata Judecată, unde primim puterea pocăinţei şi darul iertării, prin milostivirea Sa!
„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii…”!
Pericopa Evanghelică a acestei Duminici încheie Cuvântarea eshatologică, deoarece, în Evanghelia de la Matei, „cuvintele” (învăţăturile) Mântuitorului sunt sistematizate în cinci mari cuvântări: Cuvântarea (Predica) de pe Munte (cap. 5 – 7), Cuvântarea despre misiunea apostolilor (cap. 10), Cuvântarea în parabole (13, 1-52), Cuvântarea despre viaţa comunitar-bisericească (cap. 18) şi Cuvântarea eshatologică (cap. 24 -25). Deci, vedem, cum, cele cinci cuvântări sunt precedate, fiecare, de câte o secţiune narativă, în care sunt prezentate fapte (minuni) ale Mântuitorului, deoarece, Iisus Domnul vorbise mai înainte despre a doua venire a Sa şi despre semnele premergătoare ei (Mt 24, 4 şi urm.), iar profeţia se desfăşoară pe două planuri suprapuse (a se vedea şi textul paralel din Mc 13). Iată, pe de o parte, Mântuitorul prevesteşte catastrofa naţională iudaică din anii 66-70 şi suferinţele îngrozitoare pe care populaţia Ţării Sfinte avea să le îndure atunci, iar, pe de altă parte, Mântuitorul vorbeşte despre suferinţele premergătoare sfârşitului lumii şi despre cea de-a doua venire a Sa, prefigurând ziua cea de pe urmă a sfârşitului lumii, precedată şi ea de îngrozitoare suferinţe şi încercări, cauzate de o mare necredinţă şi de o mare decădere spirituală (Mt 24,37-39). Să fim bine înţeleşi, lumea aceasta, ne este dată în faza de construcţie morală şi spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toţi la această construire, dar, când s-a sfârşit, nu mai poate participa nimeni la această construire, fiindcă totul e terminat. În aceste condiţii, nu mai avem inegalităţi de nivelat, nedreptăţi de îndreptat, frăţietate de realizat, ci, acolo ne vom bucura de fericirea perfectei comuniuni, mai ales că şi pentru îngeri, judecata aceea va însemna o descoperire a planului dumnezeiesc privitor la lume, aşteptată cu frică şi cutremur. În condiţiile în care această cunoaştere a tuturor de către fiecare în parte şi a fiecăruia de către toţi, mai înseamnă şi o apreciere, deoarece implică şi o participare a fiecăruia la judecata tuturor, cei drepţi vor fi absolviţi în această judecată, ei nu vor fi judecaţi propriu-zis, adică nu vor fi osândiţi, dar vor osândi împreună cu Dumnezeu pe toţi cei vrednici de osândă şi vor aprecia cu laudă pe cei ce au făcut binele, pentru a înţelege că participarea Apostolilor la judecată (Mt. 19, 28; Lc. 22, 30), trebuie extinsă la toţi drepţii (1 Cor. 6, 2)6. Faptul că Mântuitorul Iisus Hristos judecă lumea ca om constituie o cinste în care se arată omul, dar şi o nouă îndumnezeire a omului. În înfăţişarea Lui, de supremă Cinste, Se va arăta ce ar fi trebuit să devină omul, iar în faptul că trebuie să-i judece pe oameni, ne arată contradicţia în care s-au aşezat, sau distanţa la care au rămas faţă de ţinta la care voia Dumnezeu ca ei să ajungă. Cu siguranţă, în Hristos-Judecătorul, oamenii vor vedea într-o nouă lumină umanitatea Lui, dar şi pe Dumnezeu într-o nouă descoperire! Precum Întruparea a constituit şi pentru îngeri o nouă revelare a Lui Dumnezeu prin apropierea Lui de făpturi, prin ieşirea din transcendenţa Lui, inaccesibilă într-un anumit sens, aşa va constitui şi venirea Domnului întru Slavă şi arătarea Lui ca Judecător şi pentru îngeri, ca o nouă revelare a Lui Dumnezeu şi, totodată, o nouă reliefare a măreţiei omului. În atare condiţii, Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o, deoarece îi va da osândirii, îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul, deci, care i-au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe. Din conţinutul Evangheliei, rezultă foarte clar că, în accepţiunea Evanghelistului, de fapt, a Mântuitorului Însuşi, de judecata şi de pedeapsa dumnezeiască trebuie să se teamă nu numai necreştinii, ci şi creştinii, mai ales că Mântuitorul Iisus Hristos, le atrage atenţia membrilor Bisericii asupra adevărului judecăţii dumnezeieşti şi asupra pedepsei care-i ameninţă dacă nu-I slujesc Lui Hristos în mod concret, prin „fraţii” Săi! Desigur, criteriul judecăţii va fi modul în care beneficiarii propovăduirii i-au primit şi i-au slujit pe cei trimişi de Domnul la ei, ca să le vestească Evanghelia, mai ales că aceşti trimişi aveau nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte, căci, străini fiind, aveau nevoie să fie adăpostiţi, dacă erau bolnavi sau dacă erau închişi pentru numele lui Hristos, deci, aveau nevoie să fie vizitaţi şi ajutaţi. Prin Cuvântul Său, Domnul ne spune că nu trebuie să neglijăm pe nimeni, aşa cum nici Dumnezeu nu neglijează vreuna dintre făpturile Sale (cf. Ps. 103). Mântuitorul ne dă pildă, căci El are grijă de cei neînsemnaţi, de orbi, de leproşi, de cei uitaţi de lume, de cei singuri, de cei trişti şi necăjiţi, fiindcă toţi sunt fraţii Lui şi pentru ei a murit pe Cruce, pentru ei a Înviat, pregătindu-le Împărăţia Cerurilor. De aceea, Milostivirea îi va aduce înaintea Lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facerea de bine. În concluzie, Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa Lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică, deoarece ne spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Amin, zic vouă: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 34-36, 40), aceasta însemnând că Dumnezeu va veni la Înfricoşata Judecată, unde primim puterea pocăinţei şi darul iertării, prin milostivirea Sa!
Profesor Vasile GOGONEA
