Pericopa Evanghelică a Duminicii a 6-a după Rusalii, când îl sărbătorim și pe Sfântul slăvitul Prooroc Ilie Tesviteanul, evidenţiază în mod deosebit puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de a ierta păcatele şi de-a vindeca pe cei bolnavi, pentru că de această dată Îl percepem pe Fiul Domnului, în localitatea în care a stat cel mai mult, punând ordine în confuzia morală a vremilor sale, când un slăbănog este adus la El spre vindecare, dar înainte de a întări legăturile cărnii şi ale oaselor aceluia, îl spovedeşte și îi iartă păcatele, pentru ca apoi să-i vindece şi trupul!
Mântuitorul îi spune: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
Deci, Mântuitorul Iisus Hristos îl vindecă pe un om paralizat, numit slăbănog, în limbajul Evangheliei, însă, înainte de a-l vindeca, îi spune: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”(Matei9,2). Iată, Domnul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul de păcate, zicând: “Iertate sunt păcatele tale!”, ca după aceea, să-i spună bolnavului paralizat: “Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”!(Matei 9, 6). De această dată, Sfânta Evanghelie ne mai arată şi faptul că Mântuitorul Iisus Hristos cunoştea nu numai boala omului paralizat, ci şi pocăinţa tainică a acestuia pentru păcatele sale, fiindcă oamenii păcătuiesc foarte des, dar nu se pocăiesc de păcatele lor de bunăvoie, din iniţiativă proprie. Numai Dumnezeu, în iubirea Lui milostivă şi vindecătoare de suflete, îngăduie ca pentru o vreme, oamenii să fie lipsiţi de libertate, de sănătate, de bunuri materiale, de onoruri sociale, de prezenţa celor dragi sau de alte bucurii obişnuite, tocmai pentru a se apropia mai mult de credință prin rugăciune şi prin fapte bune, întrucât Hristos este izvorul vieţii, al vindecării de boli, al eliberării de necazuri şi al mântuirii de păcate şi de moarte! Desigur, oamenii vremilor acelea se obişnuiseră deja cu minunile Mântuitorului Iisus Hristos, Care “vindeca toată boala şi toată neputinţa în popor” (cf. Matei 9, 35), însă unii dintre cărturari erau foarte contrariaţi în cugetul lor, când au auzit că omul Iisus din Nazaret spune celui bolnav: “Iertate sunt păcatele tale”, deoarece în credinţa iudaică, numai Dumnezeu poate ierta păcatele oamenilor. Cu puterea Sa previzionară, Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscând gândurile lor, le-a zis atunci: “Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (Matei 9,5). Şi apoi Mântuitorul întărește: “Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele” (Matei 9, 6). Constatăm că Iisus Însuși Se numeşte pe Sine Fiul Omului, dar puterea de a ierta păcatele Îl arată că este Dumnezeu. Deci, Fiul Omului este Fiul Lui Dumnezeu Cel veşnic, Cel Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor și a coborât pe pământ, ca pe oamenii muritori să-i înalţe la cer, la viaţa cea veşnică.
Slăbănogul din Capernaum s-a smerit prin suferinţă şi a devenit credincios
Iată că Evanghelia Duminicii acesteia, atât de bogată în evenimente duhovnicești, arată că Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte dacă folosim încercările, necazurile sau bolile ca pe un prilej de pocăinţă şi apropiere de Dumnezeu ori, dimpotrivă, acestea devin pentru noi doar un prilej de cârtire şi de răzvrătire faţă de Dumnezeu. Bolnavul paralizat din Capernaum s-a smerit prin suferinţă, s-a pocăit de păcate şi a devenit un om atât de credincios, întrucât nu mai conta pe nimeni şi pe nimic, decât pe mila lui Dumnezeu. Probabil că încercase el, la mulţi doctori, să se vindece de boala trupului, dar nu a reuşit, deoarece avea nevoie mai întâi de vindecarea sufletului. De aceea, fiind în grea suferinţă unită cu multă speranţă, bolnavul aştepta ca Dumnezeu să-l vindece, iar Iisus Duhovnicul şi Doctorul îl aştepta tainic să vină la El. Milostiv şi discret, Iisus Mântuitorul iartă, vindecă şi ridică pe păcătosul bolnav şi schimbă viaţa lui, dăruindu-i sănătate şi bucurie, trezind în oamenii din jur minunare şi slăvire adusă lui Dumnezeu prezent şi lucrător în Iisus (cf. Matei 9, 8), fiindcă El vine cu iubirea cea milostivă și vindecătoare. De fapt, Iisus Hristos Domnul a dăruit Ucenicilor Săi, mai întâi puterea de-a vindeca orice boală şi orice neputinţă, deoarece: “Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1)! Iar mai târziu le-a dăruit puterea de-a ierta păcatele care îmbolnăvesc sufletul omului, spunându-le: “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”(Ioan 20, 23). Deci, puterea dumnezeiască de a ierta păcatele a fost dăruită de Hristos Domnul ucenicilor Săi, iar prin ei, Bisericii Sale dreptmăritoare. Deci, să ne imaginăm durerea acelui nefericit slăbănog, când a văzut că toate nădejdile lui se zădărniceau. Dar, ajunsese până la el faima Învăţătorului-Făcător de minuni și credea nestrămutat că dacă va reuşi să se apropie de Domnul, va fi vindecat de chinurile sale. Așadar, sosise ceasul hotărâtor: slăbănogul auzise că Învăţătorul Se afla în oraşul care el trăia. Şi totuşi, nu izbutea să se apropie de Dânsul, fiindcă unii dintre compatrioţii săi nu înţelegeau să se mişte puţin de pe locurile lor, pentru ca un nenorocit să fie tămăduit! Cu toate acestea, în lumea în care trăim cu toți, dacă nemilostivirea unora ne loveşte adânc, milostivirea şi lucrarea plină de nădejde a altora ne vindecă loviturile.
“Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele”
Cei care l-au adus pe slăbănog au socotit că misiunea lor nu se mărgineşte la aducerea paraliticului până în faţa casei în care Se găsea Mântuitorul, și n-au făcut ceva de conjunctură, ca mulți oameni, care se grăbesc să renunţe la orice faptă bună, de îndată ce întâmpină piedici sau se izbesc de cea dintâi împotrivire din partea altor oameni. Vedem cum credinţa lor cea mare şi bunătatea lor statornică a dat naştere unei idei luminoase, fiindcă prea puțini dintre noi cunosc, din păcate, puterea smereniei, a lacrimilor de pocăință, a iertării, a exemplului bun și, cei mai mulți, cunosc sau laudă puterea banului, a mârlăniei și a infatuării. De multe ori, dacă nu ai tupeu, auzim adesea, nu te descurci în viață. Trebuie să fii, câteodată, și mârlan, chiar un fel de neam prost, pentru ca să poți răzbi printre canaliile lumii de astăzi, glosează indivizi cu tot felul de experiențe, cel mai adesea dramatice! Dar, toți înțelegem că puterea banului e o iluzie temporară, chiar dacă distruge viețile oamenilor, pe când puterea virtuții, fiind harul Lui Dumnezeu, înseamnă iubire milostivă și vindecătoare, fiind singura veșnică, pentru că ne însoțește în veșnicie! În esență, această Duminică este o sărbătoare a dragostei prin care Mântuitorul nostru ne aduce în rugăciunea Sa înaintea lui Dumnezeu Tatăl și totodată o sărbătoare a dragostei și a credinței de care poate fi omul capabil, atunci când aduce înaintea Domnului durerea vieții sale și a aproapelui său, pentru a ne umple de sentimentul că întotdeauna credința și dragostea omului pot depăși orice obstacol de orice natură, iar credința de neclintit a celor care au sperat a-și vedea prietenul vindecat este semnul prezenței Chipului Lui Dumnezeu în noi înșine, imboldul care mereu ne îndeamnă să ieșim din cercul mult prea strâmt al acestei lumi mărginite și trecătoare. Dar, pentru aceasta, pe lângă credința și dragostea jertfelnică, pentru a fi izbăviți de suferințele sufletelor și a trupurilor noastre, avem nevoie în primul rând de călăuzirea Lui Hristos Dumnezeu, iar Evanghelia Duminicii acesteia ne arată cu prisosință puterea rugăciunii de mijlocire a Lui Hristos pentru om și chiar puterea rugăciunii de mijlocire a omului pentru om. Dacă majoritatea creștinilor acceptă și înțeleg lucrarea de mijlocire a Lui Hristos pentru om, în schimb, nu toți înțeleg și acceptă lucrarea de mijlocire a omului pentru om, aceasta tulburându-le conștiințele și cunoștințele fragmentate pe care le-au îmbrățișat în viziunea secvențială a firii lor. Constatăm, de atâtea ori, că evidențierea slăbiciunilor, a nereușitelor și a durerilor vieții noastre este singura laudă permisă nouă creștinilor, așa cum spune Sf. Apostol Pavel în epistola a doua către Corinteni: “Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele” (II Corinteni 11,30) sau în epistola către Galateni: “Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos […]” (Galateni 6,14).
“Mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu”
Recunoaștem că este destul de greu să trăiești durerea sufletească sau trupească a vieții tale în văzul lumii, a unei lumi de atâtea ori prea setoase de sânge, de spectacol, de știri senzaționale și mereu aplecate spre “întâmplări” politicianiste, pentru a te “compătimi” doar cu scopul de a putea vedea mai îndeaproape și în detaliu rănile tale și ale casei tale. Cu toate acestea, credem că este mult mai greu să biruiești ispita afișării unui așa-zis eroism al purtării propriei suferințe, ritual practicat în general de autoflagelanți, dar și de o parte a creștinilor care nereușind prin smerenie să pogoare asemenea slăbănogului până în locul în care se află Hristos, în adâncul inimii omului, se mulțumesc cu satisfacția trâmbițării suferințelor trecute. De câte ori nu alegem cu seninătate puterea dumnezeiască în loc de puterea lumească, așa cum face și slăbănogul din Evanghelia Dumincii acesteia, pentru că puterea lumească, deși aleasă democratic, e văzută, mai devreme sau mai târziu, ca o putere falimentară sau coruptă, ca o non-putere și, în momente de calamitate, ca apele care se revarsă cu sălbăticie și distrug vieți de oameni și zeci de case, dar îi vedem pe români cum aleargă tot spre Dumnezeul, pe Care Îl uită când vine vorba de alegeri prezidențiale, parlamentare, europarlamentare…sau când le e bine. Calamitatea, fiind certarea lui Dumnezeu, ne aduce aminte de ceea ce trebuie să facem! Avem nevoie, nu doar lacunar, de ridicarea din boală, ca paraliticul din Evanghelie, care e ridicat din pat de către Domnul…ca să meargă împreună cu El, în fiecare clipă! Deoarece bolnavul nu putea să se mişte, binefăcătorii și prietenii lui nu au cerut de la Mântuitorul să cerceteze pe bolnav acasă, ca să-l vindece, aşa cum ceruseră alţii, ci l-au adus pe bolnav la Hristos, învingând toate piedicile, iar acolo unde este o astfel de credinţă, care pune pe om în mişcare spre Hristos, niciodată piedicile nu sunt luate în seamă, fiindcă nici o putere potrivnică nu poate zădărnici atingerea scopului unei asemenea credinţe. Am deslușit în această Pericopă Evanghelică ceva despre păcatele pe care le facem cu gândul în toată ziua, în tot ceasul şi în orice clipă, ca să ne dăm seama că şi pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Iar Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte pline de semnificaţie duhovnicească: “Mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere” (Matei 9, 8), fiindcă El a dat oamenilor puterea de-a vindeca, unită cu puterea de-a ierta păcatele voite și nevoite ale firii omenești, mai ales că puterea de a ierta păcatele este una de vindecare şi de mântuire! Apoi, trebuie să știm că mulţi dintre creştini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osândesc pentru mulţimea păcatelor cu gândul, care îi robesc până la moarte, şi ei nu le iau în seamă. Atunci când Însuși Dumnezeu vine cu iubirea sa milostivă și vindecătoare, tămăduirea minunată a unui trup suferind este cu adevărat o minune a puterii dumnezeieşti, dar această minune are un rezultat provizoriu, întrucât şi trupul cel mai sănătos se va veşteji în moarte, va deveni un cadavru, iar sufletul va fi veşnic şi nemuritor, doar întorcându-se la Bunul Dumnezeu!
Profesor, Vasile Gogonea
