În Duminica a 22-a după Rusalii Ap. Galateni 6, 11-18; Ev. Luca 16, 19-31 (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr), din ziua de 3 noiembrie 2019, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi din Evanghelia Sf. Ev. Luca o pericopă care se dovedeşte plină de învățături duhovnicești şi care ne arată că după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții de pe pământ, aceasta fiind mărturia clară a Mântuitorului privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului. Pentru a circumscrie întâmplarea în două episoade semnificative, primul care se petrece pe pământ, iar al doilea în viaţa de dincolo, din ceruri, bogatul nemilostiv este personajul negativ al parabolei, dar, nu pentru că este bogat, ci pentru că şi foloseşte bogăţia numai pentru sine, fiindcă se îmbrăca «în porfiră şi în vison» şi nu doar în îmbrăcăminte era excesiv bogatul cu pricina, deoarece «se veselea în toate zilele în chip strălucit», îşi oferea continuu o viaţă de lux şi de plăceri, iar în contrast cu acesta, apare omul sărac şi «plin de bube» care zăcea la poarta casei lui şi care de această dată are un nume, Lazăr, care este o prescurtare a numelui Eleazar, care înseamnă «Dumnezeu m-a ajutat» sau «Dumnezeu este ajutorul meu», ca o dovadă că aici nu avem de a face, de fapt, cu o parabolă cu aspectul de poveste, ci cu istorisirea unui fapt real, deoarece numele de Lazăr sugerează, pur şi simplu, starea neajutorată a acestui cerşetor, pe care îl ajută Dumnezeul Care ne iubeşte pe fiecare, nu doar pentru faptele bune, ci, pentru că El este pentru toţi un Iubitor milostiv!
«Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit»!
Evanghelia Duminicii a 22-a după Rusalii este o predică a Mântuitorului Iisus Hristos, deoarece ne prezintă pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr prin cuvintele Sf. Ev. Luca: «Zis-a Domnul: ,,Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi», ceea ce dovedeşte cu prisosinţă spusele pilduitoare ale Părintelui Arsenie Boca: «Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. La săraci poţi să faci o rugăciune scurtă: “Doamne, miluieşte-l!”, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este: ,De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri”? Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală, atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi! Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici! Ne ţine că este foarte milostiv», arată cu atâta miez de aleasă înţelepciune Sfântul Ardealului! Se spune că în jurul unui vestit misionar s-au adunat odată numeroși oameni care își închinaseră viața slujirii săracilor și doreau să audă din gura lui cuvânt de povață. El le-a vorbit mult timp cu o putere uluitoare, încheind prin cuvintele: «Vreți să aflați cele trei condiții obligatorii pentru reușita lucrării voastre între cei ce pier cu sufletul și cu trupul? Prima condiție: fiți buni; a doua condiție: fiți buni; a treia condiție: fiți buni. Iată ce am reținut din îndelungata mea experiență», ca o elocventă certitudine că prinosul ne învredniceşte, iar prisosul celor mai alese simțăminte ale noastre, să facem să se reverse, ca apa vie, asupra apropiaților noștri». Iubindu-i, ne punem în locul lor și ne purtăm cu ei, așa cum am vrea să se poarte ceilalți cu noi, mai ales dacă necazurile și nevoile lor ne dor ca și cum ar fi ale noastre. Fiindcă ne învaţă Sf. Ap Pavel: «Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare…Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii» (Coloseni 3, 12, 14).
«Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie»!
Desigur, nici un bun pământesc nu se poate asemăna cu starea sufletească pe care o descrie Apostolul Pavel în cuvintele de mai sus, ori de câte ori am simțit noi înșine puterea dragostei și a îndelungii răbdări! De câte ori, într-o clipă grea din viața noastră, căldura unei vorbe bune, mângâietoare, nu ne-a făcut să vedem din nou lumina, care pentru noi pierise demult! Căci, dragostea, pe care Apostolul o numește legătura desăvârșirii, este izvor viu, un torent de bucurie clocotitoare, ce se revarsă din plinătatea sa și asupra altora, prefăcându-se într-un șuvoi nesecat de dragoste. Fără să moară vreodată, acesta curge neobosit, tot mai departe, spre veșnicie, aducând noi și noi roade în calea sa! În final, să ajungem la un element esenţial al acestei pilde a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, care este crucial pentru orice fiinţă omenească.
După ce bogatul a cerut lui Avraam puţină apă pe limba care îl ardea, Avraam dă un răspuns înfricoşător care în cea de a doua parte este cu adevărat teologic: între voi şi noi este o prăpastie adâncă şi nu se poate trece de la unul la altul, nici într-o parte, nici în cealaltă; este de netrecut! De fapt, ce este această prăpastie? Este vorba numai despre refuzul pocăinţei care îl desparte pe om de Dumnezeu pentru totdeauna, cel puţin atâta vreme cât nu vrea să se schimbe. Dumnezeu ne dă de toate, iar singurul lucru pe care nu-l poate face este să se pocăiască în locul nostru, pentru că atunci voia noastră liberă ar fi nesocotită. Trebuie să înţelegem bine că, până şi în iad, omul rămâne liber, iar noi vedem că bogatul cel rău refuză să se schimbe. «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui», deoarece deznădejdea îl împiedică pe om să iasă din acest cuptor şi să intre în comuniune cu Dumnezeu. Însă, antidotul deznădejdii este pocăinţa! Ea este poarta strâmtă, şi singura, a Împărăţiei. Momentul ospăţului ceresc, în versiunea relatată de către Sf. Ev. Matei, se arată că după ce Împăratul a spus îngerilor Săi: siliţi-i să intre, căci vreau să fie plină cămara Mea de nuntă, intră El Însuşi în cămară pentru a vedea pe oaspeţi. Şi aici, vede un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, adică nu îmbrăcase veşmântul alb al botezului, pe Hristos, şi atunci parcă se miră: cum ai intrat aici fără haină de nuntă?, iar Omul Îndumnezeit rămâne mut, fără glas, adică nu are nici un cuvânt de scuză sau de pocăinţă. Iar Stăpânul, atunci îi spune: daţi-l afară, aruncaţi-l în întunericul cel dinafară, iadul.
«Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele»!
Aşadar, putem să beneficiem de o indulgenţă extraordinară sau de un concurs de împrejurări excepţional, care este o taină dumnezeiască, dar, apoi trebuie să ne schimbăm, trebuie să ne «îmbrăcăm» cu Hristos! Nouă, oamenilor, ne place să trăim neapăsaţi de necazuri şi asta ne-ar conveni tuturor, dar, Bunul Dumnezeu are alt punct de vedere. Bogatul din Evanghelie avea în jurul lui zeci de linguşitori de tot felul, care trăiau foarte bine de pe urma laudelor lor, aşa cum se întâmplă şi azi în lumea politicienilor şi a neoamenilor de afaceri! Iată, Lazăr stătea la poarta aceea înaltă şi aştepta să i se dea o firimitură de pâine, dar nimeni nu se îndura să i-o arunce, iar bogatul, nici gând! Când toate ne merg bine, ghiftuiala şi împlinirea momentului, ne închid ermetic pe dinăuntru şi nu ne mai pasă de necazurile altora, devenim cumplit de egoişti! Dumnezeu nu este nedrept, iar prin suferinţele din această lume suntem curăţiţi de păcatele la care noi de multe ori nici nu vrem să ne gândim sau nici nu le bănuim! Dar, Dumnezeu, la Lumina Lui, vede tot acest praf care se depune pe sufletul nostru, acest praf păcătos care ne întinează şi noi nu vrem să-i dăm importanţă. Câte gânduri, câte vorbe, câte pofte ne răscolesc înlăuntrul nostru şi ne întinează haina albă a botezului! Suntem murdari pe dinăuntru, aşa cum ne murdărim pe mâini şi pe haine atunci când lucrăm la ceva! Pentru a conchide, să înţelegem că lucrul stigmatizat de Hristos în această pildă, nu este bogăţia exterioară ca atare, ci reaua folosire a acestei bogăţii! Primul scop al oricărei bogăţii este asemănarea cu Dumnezeu, iar îndreptăţirea bogăţiilor acestei lumi este generozitatea. Nu trebuie niciodată să uităm că pe toate le avem de la Dumnezeu: trebuie să dăm Slavă Lui Dumnezeu, dar, cel mai important lucru este că Domnul ne dezvăluie aici soarta sufletului după moarte şi ne iniţiază în purtarea duhovnicească cea mai înaltă, adică, pocăinţa, care este poarta spre Cer, acea rază de lumină prin care Dumnezeu ne iubeşte, nu doar pentru faptele noastre bune, ci, pentru că El este pentru toţi un Dumnezeu Iubitor şi Milostiv!
Profesor, Vasile GOGONEA
