Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne învaţă că postul şi rugăciunea sunt «aripile» zborului împlinitor pe scara urcuşului nostru în credinţă!

582

În Duminica a 10-a după Rusalii, Ap. 1 Corinteni 4, 9-16; Ev. Matei 17, 14-23, (Vindecarea lunaticului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se citeşte cu smerenie textul din Sfânta Evanghelie de la Matei 17, 14-23, cu privire la minunea care s-a săvârşit la poalele Muntelui Tabor, după ce Domnul nostru Iisus Hristos S-a pogorât de pe muntele cel sfânt unde a avut loc slăvită Schimbarea Sa la Faţă, iar în timp ce era pe munte cu cei trei ucenici: Petru, Iacob şi Ioan, care erau socotiţi ca stâlpii cei mai de vază între ceilalţi apostoli şi pe care Hristos i-a luat deseori deoparte pentru ca să-i pregătească pentru lucrarea de a susţine pe umerii lor Biserica Lui, ca stâlpi ai ei, deci, în timp ce Domnul era pe munte şi se schimba la Faţă înaintea lor, iată că la poalele muntelui, ceilalţi ucenici rămaşi au avut parte de o cerere de vindecare din partea unui om care avea un copil bolnav de epilepsie, pe care ei n-au putut să-l vindece, mai ales că despre acest om, care era tatăl copilului, o altă evanghelie ne spune mai multe lucruri şi anume, că i-a judecat oarecum aspru pe ucenicii Lui Hristos, că nu ar fi capabili, că nu pot să facă vindecarea pe care el o cerea. De aceea, el era neîncrezător în lucrarea şi în puterea pe care o aveau Apostolii de la Hristos. De aceea, când Mântuitorul S-a coborât de pe munte, acest om a îndrăznit să-I spună lui Hristos următoarele cuvinte: «L-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-L vindece», adică, au fost neputincioşi în a face lucrul acesta. Ca urmare, toţi care erau de faţă se aşteptau ca Mântuitorul să-i mustre, să-i dojenească pe ucenicii Lui, pentru că nu au fost în stare să vindece acest copil, dar, Mântuitorul, în marea Lui Iubire, vedea în această expresie a omului necredinţa lui şi totodată, necredinţa şi îndoiala mulţimii în dumnezeirea Lui şi în faptul că apostolii pe care El i-a chemat trebuiau cinstiţi ca şi El. Ca urmare, Mântuitorul Cel Bun şi Înţelept, le răspunde tuturor zicând: ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?”, ca un aspect care ne face să înţelegem că nu i-a mustrat pe apostoli în faţa mulţimii, ci, a arătat starea în care trăia mulţimea ce-L înconjura, aceea de a-L urmări dacă El este sau nu Fiul lui Dumnezeu, aceea de a observa sau nu o minune din partea Lui sau, altfel spus, aceea de a-L prinde cu ceva ca să-L osândească la moarte! Dar, Mântuitorul Hristos dorea foarte mult să ajungă la această moarte pentru ei, de aceea le zice: ,,Până când voi fi cu voi, o, neam necredincios?”, după care este adus slăbănogul acela lunatic la Iisus Hristos, iar Mântuitorul ceartă duhul cel rău care era în el şi apoi îl vindecă, oferindu-l sănătos tatălui său. În Pericopa Evanghelică, tatăl Îi cere Mântuitorului mai înainte să-i mărească şi credinţa lui şovăitoare, după care Mântuitorul îi spune: ,,Toate sunt cu putinţă celui care crede”, iar omul smerit îi răspunde Mântuitorului: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!», adică, iartă-mă şi măreşte-mi credinţa, întăreşte-mă, că iată, eu sunt neputincios, necredincios, nu cred în ceea ce spui Tu, în ceea ce poţi Tu face, de aceea, măreşte-mi credinţa, ca să pot să cred în Tine! Şi Mântuitorul i-a vindecat copilul pentru această umilinţă a lui, pentru această smerenie pe care a dobândit-o prin faptul că I-a cerut Lui Hristos ca să-i mărească şi lui credinţa. Apoi, ucenicii, luându-L deoparte pe Mântuitorul, Îl întreabă: «Doamne, noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta rău?», iar Mântuitorul i-a sfătuit spunându-le: ,,Duhul cel rău din oameni se scoate prin rugăciune şi post”, adică, prin cele două arme, două aripi cu care trebuie să zburaţi voi în lume, postind şi rugându-vă pentru oameni, pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu ne învaţă să urmăm postul şi rugăciunea, care sunt «aripile» zborului împlinitor pe scara urcuşului în credinţă!

,,Toate sunt cu putinţă celui care crede”!
În Duminica a 10-a după Rusalii, minunea pe care o relatează Sfântul Evanghelist Matei, vine să întărească, încă o dată, puterea Dumnezeului înomenit, Fiul Lui Dumnezeu Tatăl şi al Maicii Domnului, asupra bolii, asupra diavolului și, după cum avea s-o dovedească peste puțin timp, și asupra morții. Prin urmare, Sf. Ev. Matei, ca de altfel toți Evangheliștii sinoptici, istorisește o minune aparte, minune săvârșită de către Domnul Iisus Hristos la rugămintea adresată, în genunchi, de către tatăl unui copil cuprins de o boală care-l aducea adesea în primejdie de moarte, iar această minune, deși aceeași, în relatările Evangheliștilor sinoptici, ne este prezentată ușor diferit, în special dialogul purtat între tatăl copilului și Mântuitorul Hristos, fiecare dintre ei subliniind anumite aspecte demne de luat în seamă. Să mai remarcăm şi faptul că nu doar tatăl copilului a avut o credință îndoielnică, ci și Apostolii Domnului, deoarece neputința lor de a-l vindeca pe slăbănogul lunatic a fost cauzată, potrivit cuvintelor Mântuitorului, de «puțina lor credință», de aceea, mustrarea pe care o rostește Mântuitorul se adresează și lor. Evident, cuvintele de mustrare utilizate de Mântuitorul cerului şi al pământului sunt semnificative, ceea ce reiese, atât din conținutul lor, cât și din ordinea sau succesiunea lor, când Iisus Hristos afirmă: «neam necredincios și îndărătnic», altfel spus, cauza nesăvârșirii vindecării de către Sfinții Apostoli era, în primul rând, puțina lor credință. Tocmai ei, care primiseră «putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință» (Mt. 10, 1), când au fost puși în fața faptului de a-și manifesta public puterea cu care au fost înzestrați, au dat greş! Dar, ei au constatat, cu oarecare nedumerire, neputința lor, deoarece credința puțină sau slabă nu a fost singura lor lipsă, pentru că ea, credința, pentru a crește, mai are nevoie de timp! E foarte important să observăm şi să stabilim tema principală, prioritară a Pericopei Evanghelice, pentru a înţelege sensul adânc al intenţiei Mântuitorului, deoarece Iisus Hristos, nu doar că a vindecat un suferind, ci, a voit să atragă atenţia, cât este de importantă credinţa în actul vindecării şi al mântuirii, fiindcă această vindecare a slăbănogului, ca toate celelalte, prevesteşte marea vindecare a neamului omenesc, adică, mântuirea omenirii, iar pentru dobândirea ei, avem nevoie, întâi de toate, de credinţă! Cu siguranţă, în timp ce credința este atât un dar de la Dumnezeu, cât și un rezultat al efortului personal al omului, deci o lucrare sinergică, îndărătnicia sau claustrarea în forme fixe de gândire, nu ține decât de om, de preocuparea acestuia de a o elimina! De aceea, auzind cuvintele de mustrare adresate de către Mântuitor, tatălui copilului și Sfinților Apostoli, e bine să ne întrebăm: oare aceste cuvinte de mustrare, nu ni se potrivesc și nouă, cei trăitori în ziua de azi? Doar cei menționați în Sfânta Evanghelie sunt mustrați sau și noi, cei care o ascultăm astăzi și care, în pofida multor dovezi vechi și noi din Sfânta Scriptură și din istoria Bisericii, suntem la fel de «necredincioşi și îndărătnici», având motive întemeiate să ne străduim să sporim credința noastră şi să diminuăm îndărătnicia păguboasă şi încrâncenată din suflet! Mai putem observa şi faptul că Sfinţii Apostoli primesc de la Mântuitorul Hristos această învăţătură: ca să scoată din oameni duhul cel rău, iar pentru aceasta, ei trebuie să postească mult şi să se roage mult, dar, nu numai Apostolii au această învăţătură, ci şi noi toţi cei de azi şi cei de mâine! Avem o familie, avem copii, avem rude, avem oameni care ne înconjoară, avem suflete care sunt apăsate şi aruncate de către duhul cel rău când într-un loc, când în altul, care sunt chinuiţi de duhurile viclene ale lumii acesteia. Atunci, oare, cum putem noi, credincioşi părinţi ai lor, vecini, rudenii, prieteni, să-i izbăvim de neputinţa lor, altfel, decât cu post şi prin rugăciune?

«Cred, Doamne, ajută necredinţei mele»!!
Constatăm că boala cea mai grea, nu este cea trupească, ci, boala sufletească, pentru că pierde și trupul și sufletul! Dintotdeauna, cea mai grea demonizare a omului nu este epilepsia, care chinuiește numai trupul, ci, înrobirea lui de patimi ucigătoare de suflet! Putem vedea că un om stăpânit de beție și desfrâu este un om posedat de diavoli, de aceea, devine mult mai greu de vindecat un bețiv, un desfrânat, un ucigaș, sau un om stăpânit de ură, de lăcomie, de invidie, decât un om chinuit de un duh necurat, cum este copilul din Evanghelia Duminicii acesteia! Desigur, în calitate de fii ai Bisericii Lui Hristos, de părinți, de frați și de educatori de copii, de medici sau de jurişti, de oameni din toate condiţiile sociale, să avem grijă, cum ne creștem copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu! Să nu-i ucidem înainte de naștere, prin avort, nici după naștere, prin exemple de sminteală și prin lipsă de educație religioasă, pentru că altfel, ajung o pradă uşoară a beției, necredinței și a desfrâului la vârsta tinereții! Ei sunt copiii noştri după trup, dar, sunt și copiii Lui Hristos, care ne îndeamnă: ,,Lăsați copiii să vină la Mine!“ (Luca 18, 16). Deci, să avem grijă mare de copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, chiar pentru fiecare suflet pierdut, furat şi ucis de diavol! În consecinţă, să-i sfătuim pe aceşti prunci să meargă la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la Sfânta Împărtășanie, să le oferim cărți creștinești de zidire sufletească și de psihoterapie ortodoxă, pentru a-i scăpa de viaţă desfrânată şi de necredință! Din păcate, astăzi, mai mult ca oricând, numărul credincioșilor tineri și bătrâni, stăpâniți de asemenea patimi este cu mult mai mare ca odinioară.
Constatăm cu amărăciune o înclinare a oamenilor, tot mai mult spre beție și desfrâu, spre necredință și grupări sectare, spre egoism, divorț și ucidere, toate acestea şi multe altele însemnând îngrijorări şi multe semne de întrebare!
Parcă astfel de fenomene se extind mai ales în rândul celor tineri, în ultimii ani, prin filme de groază care duc la crimă, ca și filmele imorale care împing în masă la păcate inimaginabile pe atâția tineri care cad pradă acestor iluzii diabolice, străine de sufletul, de credința și de cumințenia neamului nostru românesc, motiv pentru care din Pericopa Duminicii a 10-a după Rusalii, să înţelegem faptul că Dumnezeu ne învaţă că postul şi rugăciunea sunt «aripile» zborului împlinitor pe scara urcuşului nostru întru credinţă!
Profesor, Vasile GOGONEA

PS În Duminica a 10-a după Rusalii, Ap. 1 Corinteni 4, 9-16; Ev. Matei 17, 14-23, (Vindecarea lunaticului), Înaltpreasfinţitul Părinte acad. dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta Liturghie la Mănăstirea «Sfânta Treime» din localitatea Strâmba-Jiu, Oraşul Turceni, judeţul Gorj!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here