În Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, Pericopa Evanghelică (Marcu, 8, 34-38) ce se citește la Sfânta Liturghie ne vorbește despre taina mântuirii ca fiind o asumare a crucii din viaţa personal, prin lepădarea de sine şi prin urmarea Lui Hristos, dar ca o comoară de înțelepciune ea cuprinde și o mulţime de învăţături care se referă la scopul vieţii noastre pe pământ, fiindcă Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să ne luăm crucea și să-I urmăm Lui, arătându-ne că grija cea dintâi pe care trebuie să o aibă omul în viaţa pământească este mântuirea sufletului, care este mai de preţ decât orice bun trecător din lumea aceasta!
“Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”
Să precizăm, dintru început, că Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată liturgic, deloc întâmplător, de două Duminici cu acelaşi dumnezeiesc substrat al mântuirii sufletului nostru, fiind vorba de Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi de Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, tocmai pentru a sintetiza în chip grăitor înţelesurile şi chemarea Sfintei Cruci. Asemenea tuturor Pericopelor Evanghelice care se citesc la Sfintele Liturghii din celelalte Duminici de peste an, Pericopa Evanghelică citită la Sfânta Liturghie din Duminica aceasta este încărcată cu nenumărate şi mult folositoare învăţături şi chemări, mai ales când Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: “Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34). De altfel, în scrierile Sfinților Părinți se arată că în nici o Pericopă Evanghelică nu se vorbeşte într-un text atât de scurt, atât de mult, de atâtea ori despre suflet, mai ales că am reţinut acest lucru şi din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, aşezate în fruntea acestor învăţături Evanghelice de mare profunzime: “Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Dintre îndemnurile acestea, care sunt adresate sufletului îndumnezeit, pentru reflecția noastră în deplină responsabilitate, ne oprim asupra chemării numite în Evanghelie «lepădarea de sine», dar încercând să înţelegem ce înseamnă «lepădarea de sine», credem că a nu te număra pe tine printre cei favorizați în diferite împrejurări înseamnă a te smeri, a te socoti la urma celorlalţi, a-l situa pe aproapele cu un pas înaintea ta! Evident, ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării crucii este necesară lepădarea de sine, fiecare dintre noi ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute!
«Lepădarea de sine» este ieşirea din întunericul necurăţiei duhovniceşti
«Lepădarea de sine» înseamnă lepădarea de egoism, de păcatele știute și neștiute, de averile care nu se știe cum au fost agonisite, dar, bineînţeles că aceste explicaţii au valabilitatea lor, cu toate că uneori sună prea vag, prea general, poate şi pentru faptul că ele sunt prea des invocate cu un gen de ostentație afișată. Prin «lepădarea de sine» Hristos şi Biserica Sa înţeleg dezbrăcarea omului de haina cea veche şi întinată a păcatului, descătuşarea lui din lanţurile grele ale patimilor, curăţirea lui de patima răutăţii, a fărădelegii şi a ambiţiilor deşarte, îngroparea omului vechi, a omului întunecat de păcat şi înălţarea unui om nou. «Lepădarea de sine» este tocmai această ieşire a omului din întunericul necurăţiei duhovniceşti şi pătrunderea lui în marea de lumină a trăirii în slobozenie, în bucurie, în pace şi în neîntinare. Desigur, trăirea duhovnicească a virtuţilor creştine, adică strădania de a transpune în faptă modul de gândire şi de vieţuire pe care ni l-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos în chip văzut şi trăit între noi oamenii, înseamnă strădania de a pune mereu de acord voinţa şi trăirea noastră cu voia lui Dumnezeu, ceea ce exprimă Sf. Apostol Pavel: “Nu mai trăiesc eu, ci, Hristos trăieşte în mine”! «Lepădarea de sine» nu înseamnă desfiinţarea personalităţii, ci întărirea ei. De asemenea, nu înseamnă fuga de viaţă, ci slujirea vieţii, dăruindu-ne pentru alţii. Hristos ne cere să ne depărtăm de răul ce s-a depus sau a pătruns în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău (păcatul) care pătrunde în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău care pătrunde în fiinţa noastră ne denaturează făptura şi ne face să pierdem adevărata demnitate de creştin.
Smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine
Domnul Iisus Hristos ne cere prin pilda Sa de pe cruce să lepădăm pe acest “om vechi” al păcatului şi urmând pilda Lui de dăruire, să devenim oameni noi ai dragostei, ai păcii şi bunei înţelegeri. Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine, fiind vorba de o frumoasă și admirabilă virtute, despre care s-au scris atâtea pagini minunate. Este virtutea lăudată nu numai de sfinţii părinţi, odată cu toţi slujitorii şi creştinii Bisericii dreptmăritoare, dar și atâția înţelepţi ai unor religii cunoscute! Hotărât lucru, omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu-și iese din firea lui, nu strigă, nu cere, pentru că este fără pretenţii şi fără ambiţie, blajin, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge sau a se răzvrăti. Pentru lucrurile pe care nu le cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, iar pe cât se pare de neîndemânatic sau de sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc și apropiat de Dumnezeu, ca un lucru frumos, 
dar greu de împlinit! Să spunem că un prim lucru pe care Sfânta Evanghelie ni-l reaminteşte şi ni-l pune în faţă este acela că omul este alcătuit din două părţi bine distincte: din trupul material, văzut şi muritor, iar pe de altă parte, din suflet, adică partea nevăzută din fiinţă, care este considerat nemuritor. După învăţătura creştină, sufletul este o realitate deosebită de trup şi constituie însuşi principiul vieţii omeneşti, fiindcă el este cea mai scumpă comoară a noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu, fiindcă trupul se duce în pământul din care a fost luat, iar sufletul supravieţuieşte în veac şi se întoarce la Dumnezeu care ni l-a dat (Ecles. 12, 7). Sufletul e o substanţă simplă, imaterială sau spirituală, întrucât el este de natură dumnezeiască, deci e spirit creat, dovedit prin faptul că Sfânta Scriptură, vorbind despre suflet, adesea îl numeşte pe acesta «spirit», ca şi pe Dumnezeu, arătând în numeroase locuri că el nu poate fi distrus sau ucis, deoarece este nemuritor.
“Ce va folosi omului, de-ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?”
Să reținem ca un element important, că sufletul este înzestrat cu libertate, deci are posibilitatea să se hotărască de la sine şi prin sine, să facă sau să nu facă ceea ce voieşte la un moment dat. De asemenea, el este nemuritor, ceea ce înseamnă că are o însuşire pe care numai fiinţele spirituale (îngerii) le au în comun cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el vieţuieşte şi după despărţirea de trup, iar după venirea lui în trup, la a doua venire a Domnului şi după judecata obştească, va trăi în veci, fiind părtaş împreună cu trupul nostru la fericire sau la osândă veşnică. A pierde sufletul înseamnă a pierde totul, iar cu puterea sufletului putem face orice, pe când cu a trupului niciodată! Sufletul este principiul de viaţă care însufleţeşte sau face viu trupul, este scânteia dumnezeiască prin care se imprimă omului, Chipul Lui Dumnezeu. El este izvorul vieţii trupeşti, fără de care orice trup este şi rămâne materie moartă (Iac. 2, 26). Ca şi izvorul vieţii veşnice la care omul poate ajunge numai fiindcă posedă (are) suflet nemuritor. În lumina aceasta, putem înţelege mai uşor de ce învăţătura creştină, înainte de orice altă grijă şi preocupare, cere fiecărui creştin grija şi preocuparea faţă de propriul său suflet, iar întrebarea Mântuitorului: “Ce va folosi omului, de-ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?” rămâne o piatră de hotar pentru viaţa fiecăruia dintre noi.
Crucea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa Lui Dumnezeu
În același context, să menționăm faptul că Sfânta Cruce este altarul de jertfă pe care s-a adus jertfa împăcării noastre cu Dumnezeu, pentru a ne mântui sufletul! Tocmai de aceea, prin cuvintele Evangheliei Duminicii acesteia, Mântuitorul ne adresează o chemare pilduitoare și plăcută sufletului nostru, când spune: “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). De fapt, pe Hristos Îl urmăm, renunţând la sinea noastră egoistă, suferind cu bucurie pentru El şi însemnându-ne adeseori cu semnul Sfintei Cruci. Când ne închinăm, recunoaştem importanţa Crucii şi în acelaşi timp, se naşte în noi conştiinţa că am fost răscumpăraţi de Fiul lui Dumnezeu şi suntem chemaţi să-L urmăm pe El, oricât de mult ne-ar costa acest lucru deosebit de prețios. Judecând, așa cum se cuvine, Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă şi netrecătoare a Lui Dumnezeu, iar în virtutea acestei dispoziţii, Crucea ne deschide ochii şi calea spre Dumnezeu, ne face creaţia transparentă pentru Dumnezeul care ne îndeamnă să ne luăm crucea noastră și să-I urmăm Lui! Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii şi ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viaţă şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Când omul gândeşte că dincolo de această lume nu mai este o altă realitate, suferinţa şi moartea legate, în orice caz, de ea, nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv, deoarece suferinţa şi moartea din această lume ne arată insuficienţa ei, ne demonstrează că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferinţă şi moarte fac pe mulţi oameni să nu se alipească de lumea aceasta ca de realitatea ultimă. Crucea pune, totuşi, în lumină o valoare a creaţiei prin faptul că ea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa Lui Dumnezeu şi legătura cu El, iar prin aceasta El sfinţeşte creaţia, o face să ne umple de putere şi de lumina Lui Dumnezeu.
Profesor, Vasile GOGONEA
