În Duminica a 2-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama); Ap. Evrei 1, 10-14; 2, 1-3; al Ierarhului; 7, 26-28; 8, 1-2; Ev. Marcu 2, 1-12 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum); a Ierarhului: Ioan 10, 9-16, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se vor citi minunatele cuvinte ce definesc prilejul de a-L cunoaşte mai bine pe Mântuitorul Iisus Hristos, ca pe Dumnezeul înomenit al mântuirii noastre, dar, şi ca pe Fiul Omului, ca pe un «Dumnezeu tare» prin veşnicia Lui, Cel Care ne dă puterea de care avem nevoie pentru a împlini voia Sa şi poruncile Sale, deoarece, atunci când Hristos Domnul şi Duhul Sfânt sunt în noi, avem putere să biruim, iar acestea înseamnă şi lucruri necesare vieţii, de care avem nevoie pentru ca puterea divină să aibă eficienţă, mai ales când trebuie să ne asumăm faptul că se cuvine să nu minţim, să nu urâm, să nu pizmuim, să nu înjurăm, să biruim deprinderile rele, să respingem ispitele, iar în acest fel, să primim în fiinţa noastră puterea Lui Dumnezeu, prin Rugăciunea care implică întreaga noastră fiinţă şi care constituie o poartă mereu deschisă către Dumnezeu, ca o plantă care se întoarce spre soare, pentru că acolo îşi găseşte centrul existenţei sale, omul căutându-L pe Dumnezeu, pentru a descoperi prin revelaţie tezaurul ascuns în sufletele noastre, mai ales, când Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc şi ne cufundăm în El, spre a ne ridica iarăşi, întăriţi prin revărsările binefăcătoare ale Harului Său, fiindcă Bunul Dumnezeu, prin poruncile Sale, ne îndeamnă să avem în rugăciune fiecare clipă a luminii dătătoare de viaţă şi de înălţare sufletească!
“Ţie-ţi spun: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!”
Evanghelia Duminicii a 2-a din Postul Mare (Marcu, 2, 1-2) ne aduce cu ochii minţii, cu timpul care se scurge şi cu locul care rămâne identificat în Capernaum, unde nişte prieteni aleg o cale lipsită de orice fel de reţineri omeneşti, pentru ca prietenul lor să nu fie lipsit de vindecare, motiv pentru care ei sparg acoperişul casei, coborând pe funiile prieteniei dinaintea Lui Hristos şi aruncând o lumină cu totul nouă asupra firii umane, deoarece Domnul Hristos este impresionat de un asemenea gest de o măreţie smerită. Întotdeauna, Dumnezeu vede cele ce sunt în inima omului, iar în acest caz, în stupoarea tuturor, dincolo de iertarea păcatelor, în fond, un gest care n-avea cum să se facă simţit simţurilor, ci numai inimii şi sufletului paraliticului, oferă reaşezarea în sănătate a celui bolnav. La porunca hotărâtă a Creatorului: “Ţie-ţi spun: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!”(Marcu 2, 11), lunaticul cel restaurat prin iertare se supune, împlinind minunea. Iar dumnezeiescul Părinte Grigorie interpretează astfel momentul: «Slăbănogul a auzit cuvântul fiule şi a fost înfiat de către Tatăl cel Ceresc şi, lipindu-se de Dumnezeu, Cel fără de păcate, a devenit îndată şi el lipsit de păcate, prin iertarea păcatelor; şi ca să urmeze şi primenirea trupului, el primeşte mai întâi sufletul mai înălţat decât păcatul, de la Cel ce cunoştea că, la început, sufletul său căzuse în capcanele păcatului şi bolile trupului şi moartea au urmat după dreapta judecată» (Sf. Grigorie Palama, Omilii la vindecarea slăbănăgului, 9). Deodată constatăm că această rupere a acoperişului, această smulgere dinspre zidire înspre Ziditor este cheia care uneşte prietenia cu lumina, al cărei teolog este Sf. Grigorie Palama. Căci numai o astfel de falie în conştiinţă, asemeni aceleia din coperişul cel umil, face ca dinaintea lui Hristos, pe funiile smereniei, ale pocăinţei, ale rugăciunii şi ale postului, să se prezinte sufletul nostru paralizat de nelucrare şi de neputinţe apăsate de povara păcatului. După învăţătura Sfântului Teolog Grigorie al Tesalonicului, neputând a-L cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa Sa, ci în manifestările Acesteia în afară, sub forma energiilor necreate, întotdeauna, noi trebuie să căutăm de-acum la curăţirea inimii noastre, care să se facă spărtura din acoperirea cu patimi a sufletelor noastre, astfel încât, laolaltă să putem vedea lumina cea necreată, mai ales că înaintea uşilor gândurilor noastre se arată Dumnezeu-Cuvântul, iar în trăirea noastră, Lumina Taborului, cea necreată şi neruptă de lucrarea Dumnezeirii este cea care ne apropie de Lumina Învierii. Vederea pe care Sfântul Grigorie o teologhiseşte şi spărtura din care se aduce omul dinaintea Lui Dumnezeu ne desluşeşte miracolul iertării ce izvorăşte din Hristos Domnul, pentru că numai izvorând din firea-I divină poate asuma toate păcatele noastre, izgonindu-ne din ele. Iar, dacă iertarea ce o dă paraliticului se-arată ascunsă vederii noastre, ca şi acelora care priveau cu ochii, dar nu vedeau vreo schimbare, tot astfel, lucrarea Harului Lui Dumnezeu se face la o vreme vădită ca o vindecare minunată a ochilor şi vederii noastre. Orice gest ascuns al lui Dumnezeu are o manifestare în afară, de dragul mântuirii noastre. Omul este puternic, atunci când Atotputernicul Dumnezeu este cu el şi îl întăreşte, omul poate să biruiască nu numai un adversar, ci şi o mulţime numeroasă, cum ne arată Sfânta Scriptură, cu toate că există un mare impediment în creşterea noastră spirituală, pentru care Dumnezeu nu poate, din cauza libertăţii noastre, să ne umple de acea putere harică a prezenţei Sale. Un mare obstacol se dovedeşte de multe ori şi ataşamentul faţă de noi înşine, când omul se pune pe sine înaintea Lui Dumnezeu, cu judecăţile sale, cu obiceiurile, cu gândurile şi cu capacitatea sa creatoare, mai ales că acest ataşament de sine indică mândria vieţii, pentru care nu ai niciodată răbdarea să vezi până în adâncul realităţii în care trăieşti! Sfântul Grigorie Palama, alăuta cea duhovnicească a Tesalonicului simbolizează tocmai pe prietenul care, spărgând coperişul făuritorilor de false teologii, aşează lucrarea energiilor celor necreate ale dumnezeirii în plinătatea lor lucrătoare prin Sfinte Taine, icoane şi toate cele prin care energia cea necreată ni se împărtăşeşte spre îndumnezeire, pentru a vedea fiecare dintre noi că Dumnezeu ne îndeamnă să avem în rugăciune fiecare clipă a luminii dătătoare de viaţă şi de înălţare sufletească!
«Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!»
Din Evanghelia Duminicii a 2-a a Postului Mare desluşim un sâmbure de adevăr din viaţa Sfântului Grigorie Palama, o viaţa exemplară a sfântului care s-a născut în Constantinopol, în anul 1296 şi a petrecut în viaţă 63 de ani, şi după 12 ani şi jumătate de arhierie, la sărbătoarea Sfântului Ioan Gură de Aur, după-amiaza, în ziua de 13 noiembrie1359 a trecut la Domnul. Arhiereu a ajuns în anul 1347, când a fost hirotonisit mitropolit al Salonicului, de către patriarhul Constantinopolului, Isidor. De tânăr, a fost dat să studieze ştiinţele profane, iar la început, pe când era încă la primele elemente de gramatică, fiind foarte tânăr, avea greutăţi cu exprimarea. De aceea, îşi lua obiceiul să nu pună mâna pe carte şi să nu spună lecţia, până ce nu se închina de trei ori Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce-i ajuta să spună lecţiile uşor şi fără de oboseală. Tânărul Grigorie simţea multă atracţie pentru viaţa şi meditaţia religioasă, stând în contact strâns cu monahi din Athos. Purtându-se cu gândul să intre în viaţa monahală, începu încă de pe când era în lume să ducă un regim de asceză aspru, postind, veghind mult, hrănindu-se numai cu pâine şi apă, stăpânindu-şi faptele, deşi era în floarea vârstei. În anul 1318 ajunge la Athos şi se ataşează de bătrânul Nicodim, la mănăstirea Vatoped, apoi, tuns în monahism, sub oblăduirea lui Nicodim duce o viaţă de post, de veghe, de înfrânare şi de rugăciune neîntreruptă. Iar, pentru că avea mereu în faţa ochilor duhovniceşti pe Fecioara Maria, striga neîntrerupt către dânsa: «Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!» După doi ani, i s-a arătat Evanghelistul Ioan, asigurându-l din partea Fecioarei Maria că-l va ajuta şi-l va lumina întotdeauna. În cel de-al treilea an de vieţuire cu Nicodim, după ce acesta muri, Sfântul Grigorie se duce în lavra cea mare a Sfântului Atanasie din Muntele Athos. Luptând ca să ajungă în afară de trup, în decurs de câte trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Dar, dorul după viaţa contemplativă şi după singurătate, nu-i dădea pace, de aceea, după trei ani, se aşează într-un loc retras, numit Golia, unde un grup de isihaşti se exersau în asceză şi contemplaţie, sub conducerea unui Grigorie, de origine şi el constantinopolitan, vestit pe acea vreme în practica isihiei, a liniştirii, cu alte cuvinte, a înfrânării şi a contemplaţiei, fiind admirat nu numai de către ucenicii săi din Athos, ci şi de teologii din Constantinopol. În concluzie, vedem că aşezarea Sfântului Grigorie Palama în calendar, în această Duminică, nu este pusă la voia întâmplării, deoarece putem înţelege că în toate ale luminii trebuie să ne purtăm precum creştinii şi că nu putem să ajungem la ştiinţa adevărată, la cunoaşterea adevărată, dacă nu avem o viaţă de creştini adevărată, dacă nu trăim cu Hristos! Fie ca întotdeauna, strădaniile noastre să fie străluminate de nădejdea că Domnul e lângă noi şi că ne va primi şi pe noi întru lumina feţei Sale. Nu e fântână mai adâncă, mai nesecată decât mila lui Dumnezeu! Pe cei care se luptă spre mântuire, Dumnezeu nu îi lipseşte de-a sta înaintea feţei Sale. Să nu socotim aşadar că nevoinţele ne sunt în zadar, cum fac cei fără Dumnezeu şi deznădăjduiţii, ci, silindu-ne şi trudind, să nădăjduim în mila Domnului Dumnezeu. Şi mai ales în vremea Marelui Post, să ne înmulţim strădaniile, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică, iar cărarea întru acestea să ne fie luminată în credinţă, iar cu ajutorul Lui Dumnezeu, să vindecăm mintea bolnavă şi dacă am păcătuit, uitând rugăciunea, să ne grăbim cu fapte de milostenie a restaura în noi rugăciunea pierdută, fiindcă Dumnezeu ne îndeamnă să avem în rugăciune fiecare clipă a luminii dătătoare de viaţă şi de înălţare sufletească!
Profesor, Vasile GOGONEA
