În Duminica a 6-a după Rusalii, Ap. Romani 12, 6-14; Ev. Matei 9, 1-8 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ni se dezvăluie într-un chip minunat şi ni se revelează printr-o aparentă întâmplare, chiar planul Lui Dumnezeu de mântuire a lumii, deoarece Îl vedem pe Mântuitorul apropiindu-Se cu milă de slăbănogul din Capernaum, pe care l-a întărit cu puterea Sa tămăduitoare, iar acesta, spre uimirea tuturor, s-a ridicat îndată şi a plecat acasă pe deplin sănătos, spre a fi o binecuvântare pentru familia pe care de multă vreme o împovărase prin neputinţa lui, pentru ca noi să înţelegem că prin minunea săvârşită, Hristos Domnul dovedeşte că a fost trimis de Dumnezeu Tatăl în această lume, pentru ca să ierte şi să vindece oamenii de boala păcatului, iar, dacă pe pământ a avut această putere, cu atât mai mult o are în ceruri, când El este preamărit de-a dreapta Tatălui, ceea ce demonstrează fără nici o tăgadă că această negrăită putere divină pe care Atotputernicul Dumnezeu o revarsă în viaţa noastră, pentru binele nostru sufletesc şi trupesc, de această dată apare în oglinda ochilor minţii noastre ca o minune ce constă în iertarea care s-a dat celui bolnav, mai ales că vindecarea este vizibilă, deoarece păcatele îi sunt şterse slăbănogului de către Însuşi Dumnezeu Cel Preaînalt, chiar prin ceea ce poate să fie planul Lui de mântuire a lumii!
“Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
Duminica a 6-a după Rusalii trebuie privită în ansamblu, urmărind gândul Lui Dumnezeu, urmărind planul Lui de mântuire a lumii, deoarece ne înfăţişează vindecarea unui slăbănog în Capernaum, acolo unde solidaritatea şi credinţa unora încă nu dispăruseră. Deci, era o zi obişnuită, iar Iisus a intrat într-o casă din acel ţinut. Nu era sâmbăta şi nu a ales sinagoga, dar era mare îmbulzeală. Mântuitorul venea din ţinutul Gadarenilor, unde vindecase nişte îndrăciţi, iar aici era forfotă şi multă înghesuială, deoarece fiecare dorea să prindă un loc în faţă şi să trăiască intens clipa întâlnirii cu Fiul Omului, Care, acolo unde poposea însoţit de Apostoli, se adunau şi mulţi oameni, aşteptând să-i înveţe şi să-i tămăduiască. Era un fenomen social scăpat de sub controlul autorităţilor religioase, care ziceau că, dacă acest lucru va ajunge la urechile Cezarului, vor pierde şi religia şi ţara! Aşadar, patru inşi răzbesc printre mulţime şi găsesc cu îndrăzneală «calea» ca să să ajungă la El, dar, nu erau singuri, ci, purtau un om bolnav de mulţi ani. În acest fel, bolnavul a avut marea şansă ca să-L întâlnească pe Dumnezeu, căci prietenii credincioşi nu l-au părăsit şi ei nu puteau pierde acest moment, aşa că l-au adus la picioarele Lui Iisus. Dar, Doamne, ce mare «dar» este să-ţi vorbească deodată chiar Domnul, mai ales că toţi doreau să-L asculte, iar cei neputincioşi, să-l atingă, ca să se vindece! Era o linişte deplină, iar dialogul Evangheliei prezintă scena, deoarece toţi cunoşteau suferinţa de ani a acestui paralitic, care era la mila aproapelui şi a puţinilor prieteni rămaşi în jurul său! Prietenii îl purtau cu grijă, dar mulţi de acolo aşteptau doar senzaţionalul, mai ales că de faţă era şi «lumea bună» a cărturarilor şi fariseilor pe care nu-i puteai păcăli, iar mulţimile aşteptau nădejdea izbăvirii de boala păcatului. Deci, Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: ,,Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”, deci, cuvinte care sunau ca o mângâiere! Şi, chiar dacă a ajuns în această stare, slăbănogul nu-şi pierde numele de fiu, fiind vorba despre o dragoste cerească fără de margini! Păcat şi boală, credinţă şi iubire! Constatăm că îşi dorea bietul om această întâlnire, dar păcatele l-au betegit şi era paralizat complet, încât doar sufletul mai era de el. Dar, prietenii şi-au făcut datoria până la capăt, deoarece contează să te aducă cineva la Dumnezeu! Prin urmare, comportamentul lor a rămas un model de urmat, pentru cel care cu dreaptă credinţă vrea să se mântuiască, ajutându-şi aproapele. Psihologia gestului prietenesc este un moment de reflecţie profundă, ca un indicator continuu spre fapta cea bună, mai ales că tu, omule, oricând poţi ajunge în situaţii limită ca să aştepţi un astfel de ajutor! Prin urmare, patru bărbaţi credincioşi, dar şi milostivi, aduc înaintea Mântuitorului, pe pat, un paralitic, iar starea paraliticului era atât de gravă, încât nu numai că nu putea veni singur la Hristos, ci, trebuia să fie dus cât se poate de uşor, fără a fi zguduit prea tare, fapt pentru care este adus înaintea Lui Hristos, cu pat cu tot. Atunci, Mântuitorul, văzând credinţa lor, i-a zis paraliticului: ,,Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). E un mare semn de credinţă când patru bărbaţi se hotărăsc să aducă un bolnav fără scăpare la Hristos, deci, să-l care cu greu, să se caţere pe acoperiş şi să desfacă grinzile ca să coboare pe bolnav până în faţa lui Hristos! Numai credinţa cea adevărată înfruntă ridicolul şi nereuşita, pentru că nu se îndoieşte de izbândă! Desigur, Mântuitorul a văzut şi «credinţa» paraliticului, de aceea, Mântuitorul îl şi numeşte «fiu», spunându-i «fiule, iertate sunt păcatele tale!» (Matei 9, 2). Fiindcă ne putem întreba, ar fi numit Hristos fiu pe un necredincios? I-ar fi spus unuia lipsit de căinţă: Iertate sunt păcatele tale? Iar slăbănogului din Capernaum îi spune «fiule»! Căinţa este o condiţie a iertării, iar căinţa nu poate fi fără ruşine, fără frica de Dumnezeu şi fără credinţă!
,,Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”!
În acest timp, unii dintre cărturarii şi fariseii prezenţi, considerând că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele, cugetau în sinea lor că «Acesta huleşte!» (Matei 9, 3). Erau nişte neoameni, frământaţi de invidie şi ură, care Îl coborau pe Hristos pe aceeaşi scară valorică decăzută ca a lor. Fapt pentru care Mântuitorul demască gândurile lor, spunându-le: ,,Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 4-5). Aşadar, Mântuitorul dă pe faţă şi demască gândurile lor! Dar, cine poate şti sau cunoaşte gândurile omului, decât numai singur Dumnezeu Atotcunoscătorul? El singur vede sau ştie chiar şi ceea ce este adânc ascuns în inima omului! Iar Mântuitorul Hristos a dovedit această cunoaştere a dumnezeirii Sale! Deci, ce este mai uşor: să ierţi bolnavului păcatele, sau să-l faci sănătos? Să-i vindeci sufletul sau trupul? Desigur, şi o faptă şi alta este cu neputinţă omului obişnuit, dar în cazul acesta, Mântuitorul arată şi superioritatea sufletului faţă de trup şi că întotdeauna, după îmbolnăvirea sufletului prin păcat, urmează şi suferinţele fizice ale trupului. De aceea, Mântuitorul îi tămăduieşte mai întâi sufletul bolnav, iertându-i păcatele, deoarece, iertându-i păcatele, sufletul se însănătoşeşte. După care, îi spune paraliticului: ,,Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa” (Matei 9, 6-7), arătând clar, nu numai legătura dintre suflet şi trup, ci şi aceea dintre păcat şi boală. În final, sub privirile tuturor celor prezenţi, paraliticul se ridică din patul suferinţei, tocmai pentru a nu rămâne nici o urmă de îndoială în ceea ce priveşte fapta minunată care s-a săvârşit. Mai mult, îi porunceşte bolnavului să meargă acasă, ducându-şi patul ca adevărată mărturie tuturor celor din casa sa, iar acolo unde mai înainte domnise păcatul şi suferinţa, să rămână de acum iertarea şi sănătatea! În final, Pericopa dovedeşte cât de mult contează rugăciunile făcute cu credinţă, unii pentru alţii. Poate toţi de acolo aveau nevoie de un dar, însă Dumnezeu îl dă numai celor care cred că îl şi pot primi. Ce moment istoric: lumea şi Dumnezeu, omul slăbănogit şi Creatorul. Ce lecţie de viaţă! În acest fel, mila nu este o slăbiciune, ci, o mare virtute. A purta suferinţa altuia, nu înseamnă doar educaţie, ci, multă credinţă, iar, adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea. Dacă nu s-ar face minuni, omul nu s-ar mai întoarce din drumul care duce în prăpastie! Credinţa ne scoate din impas, iar, ca să primim vindecare, ne trebuie credinţă, post şi fapte bune. Lumea contemporană, plină de materie şi nihilism, păcătuieşte şi moare fără să înţeleagă de ce Botezul şi pocăinţa rămân Taine Sfinte, iar Pericopa aceasta este imaginea omului care trebuie să devină conştient de ravagiile păcatului. Cuvântul este divin şi vindecă întotdeauna, chiar genetic, mai ales că mulţimea păcatelor noastre nu acoperă dragostea Lui Dumnezeu, Cel Care ne dezvăluie într-un chip minunat şi ne arată care este planul Lui de mântuire a lumii!
Profesor, Vasile GOGONEA
