Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne dezvăluie cu dreaptă judecată calea spre mântuire şi ne arată viaţa sufletului după moarte, ca să ne îndrepte la purtarea duhovnicească cea mai înaltă!

754

În Duminica a 22-a după Rusalii; Ap. Galateni 6, 11-18; Ev. Luca 16, 19-31 (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr), Evanghelia care se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Casa Dumnezeului Atotputernic, aduce înaintea sufletului nostru păcătos o Pericopă luminată de învățături duhovnicești care ne arată că după moartea trupului trecător şi aplecat putreziciunii, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții trăite pe pământ, fiecare dintre noi desluşind, cât se poate de clar, mărturia proniatoare a Mântuitorului privind existența și continuitatea sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului. O asemenea Pericopă Evanghelică este de o extremă importanţă teologică şi spirituală, mai ales că Mântuitorul Hristos ne dăruieşte o învăţătură de o mare limpezime cu privire la soarta sufletului după moarte, pentru a conştientiza o altă existenţă a noastră raportată la adevărata natură a înfricoşătoarei judecăţi şi la pocăinţă. Această pildă aduce înaintea noastră două personaje emblematice: un bogat care duce o viaţă de huzur şi un sărac cerşetor, bolnav, care moare de foame dinaintea uşii bogatului, dar, îşi acceptă existenţa sa cu smerenie! Însă, bogatului, vedem că nu-i pasă nicidecum de acest sărac, de care se îngrijesc doar câinii vagabonzi, când îi ling bubele, iar, aceste lucruri au un înţeles duhovnicesc din care putem desluşi faptul că atunci când omul se poartă ca un animal, prin împietrirea inimii şi prin egoismul său proverbial, se întâmplă ca animalele să se poarte mai bine decât omul însuşi. Aşa este şi în acest caz, deoarece vieţuitoarele au milă de un sărman care fusese pus de către bogat în rând cu câinii! În consecinţă, mai remarcăm faptul că bogatul nu are nume, în timp ce săracul are numele Lazăr, iar bogatul, neasemănându-se cu Dumnezeu, nu poate ajunge la viaţa ipostatică, pe când cel sărac este asemănător Lui Dumnezeu, mai ales că în ebraică «lazăr» înseamnă «Dumnezeu ajută» sau «Doamne-ajută», ca o certitudine că omul care-şi recunoaşte sărăcia poate deveni bogat în Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu ne dezvăluie cu dreaptă judecată, ce înseamnă calea spre mântuire şi ne arată care este soarta sufletului după moarte, ca să ne îndrepte la purtarea duhovnicească cea mai înaltă!

«Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit»!
Aşadar, în Pericopa Evanghelică a Duminicii a 22-a după Rusalii, Domnul ne oferă imaginea a doi oameni, arătându-ne soarta diferită a fiecăruia dintre ei, dintre care unul era bogat, iar celălalt, numit Lazăr, era sărac şi trăia în condiţii mizerabile la poarta bogatului. Şi au murit amândoi, iar săracul a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar, Domnul se exprimă în acest context în termenii Vechiului Testament, mai ales că Sfântul Apostol Pavel spune că după moarte, vom fi nu numai în sânul lui Avraam, ci, împreună cu Hristos! Iată, prin urmare, că bogatul a fost înmormântat şi a ajuns în chinurile iadului, fiindcă Domnul spune că acest bogat a primit cele bune în viaţa lui de pe pământ, în vreme ce săracul nu a avut parte decât de rele, de sărăcie şi de suferinţă, obţinând, însă, mângâierea celor bune pentru veşnicie. Ca o învăţătură pilduitoare, Evanghelia ne pune faţă în faţă cu alegerea fundamentală pe care trebuie să o facă fiecare om în viaţa sa, de aceea, ne întrebăm, oare, cel mai important lucru este să avem o viaţă pământească îndestulătoare şi confortabilă, să ne concentrăm toată atenţia, toată forţa, toată râvna şi toate eforturile noastre numai asupra vieţii noastre de familie sau profesionale, adică numai asupra valorilor şi a bunurilor pământeşti, sau, dimpotrivă, trebuie să fie mai importantă pentru noi Voinţa Lui Dumnezeu, iubirea adevărată şi milostivă faţă de aproapele, adică, renunţarea totală la sine, la propriul eu, pentru a-L sluji pe Hristos prin aproapele care Îl întruchipează pe Dumnezeu? De fapt, ne aflăm către sfârşitul misiunii pământeşti a Domnului Iisus Hristos, şi este posibil ca El să fie deja în drum către Ierusalim, când mulţime mare Îl urmează, iar El o învaţă cele bune, mai cu seamă prin pilde pline de substanţă! Aceasta atrage furia fariseilor şi a cărturarilor care cârtesc împotriva Domnului, dar, Fiul Lui Dumnezeu spune atunci pildele «Oii» şi a «Drahmei pierdute», cea a «Fiului risipitor», apoi cea a «Iconomului necredincios», pentru a arăta mila Lui Dumnezeu, Tatăl Său Ceresc, chiar dacă toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de arginţi şi-L defăimau pe Domnul! Tocmai în asemenea împrejurări ostile, Domnul spune această pildă care îi priveşte direct pe prigonitorii Săi, ca un semn că viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată şi acoperită de norii ameninţători, iar, dacă privim în sus, privim în jos, la stânga sau la dreapta, şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo, iată că prin Evanghelia Duminicii acesteia, Mântuitorul ne spune Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, poate unica parabolă de acest gen care este amintită de către Sf. Ev. Luca, mai ales pentru păgâni, ca să cunoască şi ei ceea ce ne aşteaptă, mai ales dacă viaţa aceasta pământească nu mai are nici o prelungire dincolo, fiindcă trăim pe acest pământ, doar până la cimitir, unde ne pun o cruce pe mormânt şi urmează de multe ori uitarea…

«Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului»!
Totuşi, prin Evanghelia Duminicii a 22-a după Rusalii, ni se deschide o perspectivă cu totul şi cu totul nouă, fiindcă viaţa aceasta o trăim aşa cum o trăim, în condiţii de pandemie contrafăcută şi trucată, prin care suntem în orice clipă şi prin orice ştire manipulaţi, dar, dincolo de lumea aceasta păcătoasă începe altceva, iar, acest lucru îl putem înţelege prin faptul că la un moment dat, Mântuitorul ne spune că mor şi bogatul şi săracul, iar acesta din urmă luat de îngeri, este dus în împărăţia lui Dumnezeu, însă, bogatul s-a pomenit în foc, în iad, în nişte chinuri la care nu se aştepta, tocmai el, care toată viaţa a huzurit în petreceri şi în chiolhanuri, aşa cum fac politicienii şi bogătaşii de două parale ai zilelor noastre. În general, nouă, oamenilor, ne place să trăim neîncercaţi de necazuri, dar Dumnezeu are alt punct de vedere! Constatăm că bogatul din Evanghelie avea în jurul lui zeci de linguşitori de tot felul, care trăiau foarte bine de pe urma laudelor lor, pe când Lazăr stătea la poarta aceea înaltă, şi aştepta să i se dea firimituri de pâine, dar nimeni nu se îndura să le arunce, ca o dovadă că bogăţia şi îndestularea, ne închid cu perfidie pe dinăuntru şi nu ne mai pasă de necazurile altora, pentru că devenim cumplit de egoişti! Mai constatăm că diferenţa dintre bogat şi sărac este cutremurătoare, pentru că Lazăr este purtat de îngeri în sânul lui Avraam, într-o imagine biblică şi relevantă care înseamnă «Împărăţia lui Dumnezeu», deci, raiul, în timp ce bogatul este îngropat, pus în pământ şi fără bogăţiile sale! Deci, unul este înălţat, celălalt coborât, fiind vorba despre sufletele lor, deoarece amândoi au cunoscut moartea fizică şi despărţirea sufletului de trup. Desigur, Evanghelia nu ne vorbeşte despre «sufletul lui Lazăr», nici despre «sufletul bogatului», căci, persoana rămâne legată de sufletul cel viu, iar, după moarte, persoana trăieşte în continuare în sufletul său. Convorbirea impresionantă dintre bogat şi Avraam este una care include o comoară teologică, o adevărată iniţiere în cele de pe urmă, deoarece, trebuie mai întâi să remarcăm faptul că, deşi, îi desparte o prăpastie adâncă, iar bogatul este prea îndepărtat spiritual de Avraam şi de Lazăr, ei se pot vedea, se recunosc şi îşi vorbesc, iar, aceasta înseamnă că, dacă trupurile celor răposaţi sunt în aşteptarea Învierii de obşte, sufletele lor continuă să trăiască, dar într-un context cu totul diferit, mai ales că sufletul omului are facultatea de a păstra amprenta trupului, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, fiindcă reprezintă «memoria trupului», la fel cum are facultatea de a regăsi în univers atomii trupului său, în ziua Învierii, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin şi alţi Sfinţi Părinţi. Acest fapt mai înseamnă şi că prăpastia care îi desparte pe bogat şi sărac, nu este de ordin geografic, nici material, deoarece, Raiul şi iadul, nu sunt «locuri» cu determinare şi cu o identitate anume, ci, constituie nişte stări duhovniceşti a căror expertiză o putem face din timpul vieţii pământeşti! Trebuie să mai constatăm faptul că bogatul continuă să se gândească doar la el însuşi, dovadă că sufletul unui răposat rămâne ceea ce a fost pe pământ, în bine ca şi în rău, iar, omul păstrează aceleaşi «stări sufleteşti» specifice lumii acesteia! De aici, importanţa luptei duhovniceşti şi a ascezei din timpul vieţii trăite pe pământ, pentru că vedem cum bogatul îl consideră pe Lazăr ca pe o slugă, iar, în timpul vieţii, nici nu se sinchisise de existenţa lui! De aceea, bogatul spune în focul iadului: «Părinte Avraame,… trimite pe Lazăr să şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie», deci, bogatul şi-a păstrat mentalitatea de bogat care porunceşte! Bogatul, cu sufletul orbit de indiferenţă, nici măcar nu se miră să-l vadă pe săracul care trăgea să moară la uşa lui, strălucind de Slava lui Dumnezeu, plin de lumina necreată, pentru că într-atâta soarta acestui om îi este indiferentă şi nu are nici o pocăinţă pentru răul pe care l-a făcut, adică, pentru binele pe care nu i l-a făcut săracului! Desigur, Lazăr cel schimbat la faţă nu spune nimic, nu-i face morală şi nu-l copleşeşte, nu se arată triumfător, ci, el rămâne smerit şi sărac cu duhul, mângâiat de toate suferinţele pe care le-a îndurat pe pământ, lăsându-l pe părintele său Avraam să vorbească şi să dea poveţe, pentru că aceasta este voia Tatălui Ceresc! În concluzie, fraţi creştini, lucrul stigmatizat de către Domnul Iisus Hristos în această parabolă, nu este bogăţia exterioară ca atare, ci, reaua folosire a acesteia, deoarece, primul scop al oricărei bogăţii este asemănarea cu Dumnezeu, iar, îndreptăţirea bogăţiilor acestei lumi este generozitatea faţă de cel sărac! Nu trebuie să uităm că pe toate le avem de la Dumnezeu, bune şi rele, dar, cel mai important lucru este că Domnul ne dezvăluie aici soarta sufletului după moarte şi ne iniţiază în purtarea duhovnicească cea mai înaltă, adică, pocăinţa, care este poarta spre Cer, deoarece Dumnezeu ne dezvăluie cu dreaptă judecată calea spre mântuire şi ne arată viaţa sufletului după moarte, ca să ne îndrepte la purtarea duhovnicească cea mai înaltă!
Profesor Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here