În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci; Ap. Galateni 2, 16-20; Ev. Marcu 8 34-38; 9, 1 (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va face, cu multă aplecare, evocarea semnificaţiei Sfintei Cruci, ca un semn inconfundabil şi nepieritor al biruinţei vieţii asupra morţii, ca o expresie elocventă a dragostei supreme a dumnezeirii pentru întreaga umanitate ca şi pentru fiecare om în parte, astfel încât, orice fiinţă omenească să poată dobândi viaţa veşnică prin purtarea crucii sale şi prin credinţa mărturisitoare de a-L urma pe Mântuitorul Iisus Hristos! În această privinţă, în Biserică, toate persoanele şi lucrurile se sfinţesc întotdeauna cu ajutorul Crucii, toţi credincioşii îşi fac semnul Crucii, cerând puterea de a se purta curat faţă de lume, mărturisind în acelaşui timp, dorinţa de a se înălţa prin har şi nevoinţă, de a-L slăvi pe Dumnezeu prin toate faptele şi suferinţele lor în această lume, inclusiv prin moarte, iar, la zi de sărbătoare, prin Cruce se sfinţeşte apa cu care se stropesc oamenii, hrana, casele, animalele, câmpurile cu ofrandele şi roadele lor, ca şi toate darurile închinate Lui Dumnezeu, deoarece Crucea le sfinţeşte pe toate, făcându-le însufleţite pentru Dumnezeu şi atribuindu-le Lui! Taina Crucii este, pe bună dreptate, identificată cu Jertfa pe Cruce a Lui Hristos de pe dealul Golgota, dar, de asemenea, se deosebeşte de aceasta, fiindcă preexistă înaintea celei dintâi şi lucrează împăcarea înaintea ei înainte de Întrupare şi chiar înainte de Legea lui Moise, deoarece Vechiul Testament poartă mărturie pentru existenţa Drepţilor prieteni ai lui Dumnezeu, înainte de Lege şi după Lege, în timp ce Noul Testament face pentru credinţa noastră acelaşi lucru înainte de Răstignirea jertfelnică de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, ca noi să înţelegem deplin că Dumnezeu ne-a dăruit Crucea Sa, ca un semn al biruinţei vieţii asupra morţii, ca noul început al lumii şi ca dovadă a dragostei supreme a dumnezeirii pentru umanitate!
,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”!
În Duminica aceasta, de după Înălţarea Sfintei Cruci, ca şi în fiecare Duminică, după citirea Evangheliei învierii, se cântă un tropar consacrat Sfintei Cruci şi Învierii, care începe prin cuvintele: «Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm… », astfel că slujba de Duminică reprezintă o sărbătoare de Paşte săptămânală, mai ales că se slujeşte prin cuvintele: «Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea», tocmai pentru ca noi să înţelegem, cât de strâns legate una de alta sunt Crucea şi Învierea, ele reprezentând cele două faţete ale tainei mântuirii neamului omenesc. În acest fel, Sfânta Cruce a devenit instrumentul mântuirii noastre, izvor de bucurie care se revarsă peste toată lumea, peste toţi cei care au acceptat să recunoască în Cruce însăşi mântuirea lor, ca să poată spune: «Bucură-te, Cruce, singură nădejde» a vieţii veşnice, fiindcă, atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu i-a dat acestuia suflare de viaţă, un suflet nemuritor înzestrat cu liber arbitru, cu libertate de alegere! Astfel, Sf. Ev. Marcu, 34-38; 9, 1 menţionează în Evanghelia Duminicii acesteia: «Zis-a Domnul: ,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri”. Şi le zicea lor: ,,Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”, iar, fiecare dintre noi, lecturăm în logica dată de Părinţii Bisericii, Evangheliarul, iar, construcţia lui ne descoperă ritmul unei lecturi duhovniceşti a Scripturii, racordat la ritmul liturgic al Bisericii şi al Ortodoxiei dreptmăritoare. Aşadar, Duminica aceasta se numeşte după Înălţarea Sfintei Cruci, deoarece Ortodoxia respiră Tainele Împărăţiei, numai după Cruce, după ce Aceasta s-a umplut de Lumină, asemeni unui Rai redobândit, iar, Mântuitorul Iisus Hristos este Cel care dăruieşte din viaţa Sa, viaţă Crucii, o aduce în conştiinţa noastră ca pe o fiinţă vie, de unde şi cântarea aceasta minunată: «Bucură-te, Cruce!», deci, o cântare care leagă inima noastră de Înviere. Toată lucrarea mântuitoare care s-a făcut pentru neamul omenesc ne arată că Îl cinstim pe Mântuitorul Hristos, mai întâi, prin cea care L-a născut, Fecioara Maria, şi care este născută, la rându-i, din sfinţii şi drepţii părinţi Ioachim şi Ana, apoi, prin cinstirea a însăşi Crucii pe care Domnul S-a răstignit. Cum omenirea nu este un amalgam de indivizi, deoarece omul a fost creat după chipul Lui Dumnezeu, după chipul Preasfintei Treimi, omenirea întreagă este în plan natural, datorită acestei creări a sa după chipul lui Dumnezeu, un ansamblu de fiinţe solidare! Omenirea întreagă care a existat de-a lungul timpului, şi care va exista până la sfârşitul lumii, nu este nicidecum o masă amorfă de indivizi izolaţi sau condamnaţi la izolare, aşa cum preconizează trepăduşii pandemici din zilele noastre, fiindcă a fost creată după chipul lui Dumnezeu şi alcătuieşte deja un trup. Asumându-şi această fire omenească, aşa cum devenise ea după căderea în păcat a lui Adam şi după nesfârşita serie de păcate care alcătuiseră istoria omenirii, Hristos; a luat asupra Sa tot păcatul oamenilor! Bineînţeles, Mântuitorul Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de om, nu putea să trăiască decât într-un anumit fel cu sufletul Său omenesc, cu inteligenţa şi voinţa Sa omenească această condiţie de Fiu al Lui Dumnezeu, care era condiţia Sa veşnică din sânul Preasfintei Treimi, iar în sânul Sfintei Treimi, Fiul primeşte veşnic de la Tatăl, firea cea dumnezeiască. De aceea, Tatăl Ceresc Îi dă totul Fiului, precum şi Sfântului Duh, deci, Fiul primeşte totul de la Tatăl, Fiul este întrutotul orientat spre Tatăl, întrutotul Fiu în sensul cel mai profund al cuvântului, după cum Tatăl este din veşnicie izvorul oricărei paternităţi, iar, toate acestea, au fost amintite, pentru că se referă la purtarea Crucii pe calea îndumnezeirii firii omeneşti, iar, Dumnezeu ne-a dăruit Crucea Sa, ca un semn al biruinţei vieţii asupra morţii, ca noul început al lumii şi ca dovadă a dragostei supreme a dumnezeirii pentru umanitate!
,,Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”!
Părintele Arsenie Boca spunea că «cine face semnul Crucii trebuie să fie pregătit să poarte Crucea», deoarece Sfânta Cruce constituie provocarea cea mai mare a vocaţiei noastre umane, cea care ne aduce dinaintea ochilor minţii Învierea Domnului şi începutul învierii noastre. Tot Părintele Arsenie Boca se referea la cuvintele următoare ale Mântuitorului Iisus Hristos: ,,Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă pe Mine M-au denunţat Stăpânirii veacului acestuia, şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi vă vor duce înaintea regilor şi stăpânitorilor lor şi vă vor arunca în temniţe pentru vinovăţia numelui Meu! Deci, păziţi-vă de oameni“! «Dar, oare, de ce atâta prigoană?»! Şi tot Părintele Arsenie Boca răspunde: «Deoarece creştinii au ieşit din complicitatea cu păcatul şi s-au declarat cetăţenii Împăratului Cerurilor» (din vol. «Icoane pentru suflet», 2014, p. 14). Este limpede că omului de astăzi, îi este tot mai greu să caute şi să împlinească rigorile legate de adevăr, dragoste, credinţă şi nădejde. Nu contezi, dacă nu ai accesat în straturile de mediocritate absurdă ori mercantilism superficial prin care lumea de azi se susţine într-o manieră pandemică derizorie şi decrepită! Nu pare că respiri ceea ce vor fariseii, dacă nu te cobori în străfundurile unui peisaj dezumanizat şi apropiat de iad, de prăpastia nesmeririi, neiubirii şi necredinţei, toate promovate prin psihoza fricii. Dinaintea unor astfel de provocări, singura cu valoare, definitorie, rămâne chemarea Sfintei Cruci! De aceea, Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci leagă exigenţele chemării de cea mai de preţ exigenţă umană: urmarea Chemării Mântuitorului Hristos. Pentru că nu este prima dată în Evanghelie, când Domnul cheamă la credinţă şi la urmarea Crucii Sale! Pe construcţia aceasta minunată, de încredere desăvârşită, se leagă de cer toată misiunea Bisericii: chemare, răspuns, trimitere, ca într-o misiune Înaltă, iar, în acest sens, a te împlini în planul mântuirii înseamnă a primi şi a împlini chemarea Lui Dumnezeu în Biserică.
Trebuie mereu să ne reamintim, dinaintea multora dintre cei cărora li se pare prea grea orice misiune pe pământ, că deznădejdile care ne cuprind în faţa fricii de pandemie, că anxietăţile care apasă în sufletele copiilor şi ale tinerilor, ca şi deznădejdile bătrânilor, ţin toate de pierderea credinţei în Înviere, altfel spus, de refuzul de a ne asuma Sfânta Cruce! Aceasta este cheia de boltă a Evangheliei Duminicii acesteia, să voieşti Voia Domnului, fără ifose şi fasoane culturale, pentru a te smulge din ritualism şi a asuma apostolia ridicării Crucii pe umerii tăi omeneşti!
Asumarea Crucii ne arată şi treptele pocăinţei: a voi, a te lepăda de tine, a lua Crucea, a urma. Iar această voinţă priveşte darul lui Hristos de a împreună-voi cu omul de fiecare dată, întru mântuirea lui. Pentru El, Domnul care face din Cruce semn de biruinţă, iar, mântuirea noastră este o chestiune de viaţă şi de moarte! Pentru noi, poate că pare o chestiune de opţiune, dar, pentru El e totul, ca să fie Primitorul nostru în Rai. De aceea apropie Împărăţia mereu de noi, ne-o face apropiată, în zilele Pogorârii Duhului Sfânt, fiecare dintre noi rugându-ne: «Apropie-te de noi, Doamne, apropie-te…», tocmai ca o dovadă certă că Dumnezeu ne-a dăruit Crucea Sa, ca un semn al biruinţei vieţii asupra morţii, ca noul început al lumii şi ca dovadă a dragostei supreme a dumnezeirii pentru umanitate!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
