A trecut vacanţa şi am intrat în primele zile ale noului an şcolar, parcă mai aproape de „conştiinţa unui destin emanat din veşnicie”, dar cu sufletul mai aproape de cărarea nedesluşită a zilelor de toamnă, pentru a ne dovedi nouă înşine că lunga vară fierbinte s-a topit în uitare şi a rămas pe undeva, doar o simplă amintire pe uliţele satului „în care s-a născut veşnicia”, poate o „veşnicie” în care şcoala se defineşte ca un univers al căutărilor şi al incertitudinilor, dar, în mod cert, al setei de originalitate!
Lucrarea de control a prietenului meu, Dumitru Raul Ştefăniţă
În efortul de a-mi proiecta activitatea viitoare, am dat peste o lucrare de control la psihologie a prietenului meu, Dumitru Raul Ştefăniţă, păstrată ca un document preţios printre notiţele de specialitate, din dorinţa de a le prezenta în viitor şi altor elevi un anumit mod original de a răspunde la întrebarea: prin ce se defineşte echilibrul afectiv al unui elev care dă lucrare de control la psihologie, tocmai pentru că acest băiat minunat mi-a răspuns cu o maturitate excepţională că un asemenea lucru se poate defini „prin efortul de a depăşi o stare de criză emoţională” pe care o induce însăşi societatea în care trăim!
Nu este în intenţia mea de a teoretiza specificul trăirilor afective, dar îmi permit să dezvolt paradigmatic explicaţia acestui elev, care întâmplător era şi şeful clasei, pentru că el sublinia faptul că „trăirile noastre afective pot să dea forţă unei anumite atitudini” sau chiar unui lanţ al manifestărilor comportamentale!
Trebuie să recunosc faptul că pentru mine, ca profesor, Ştefăniţă este tipul de elev care se distinge prin capacitatea de a se impune atenţiei prin originalitate, prin inteligenţă şi prin ambiţie, aceste coordonate constituind şi vectorii unui caracter extrem de puternic.
Fără a face o suprapunere între conceptul de trăire afectivă şi emoţia propriu-zisă, cred că elevul de azi continuă să manifeste echilibru între viaţa interioară, reflexivă şi cea exprimată în afară, având o bună capacitate de a acţiona atât individual, cât şi în grup, fiindcă valorifică inteligent oportunităţile şi îşi construieşte strategii de adaptare flexibile. Este adevărat, însă, că sub presiunea pragmatismului acestui prim deceniu al celui de-al treilea mileniu creştin, în multe privinţe, se poate spune că elevul se manifestă pe o plajă largă a expresiilor comportamentale, de pildă, între dorinţa de afirmare şi teama de a expune tranşant ceea ce gândeşte! Şcoala este o foarte importantă clepsidră a timpului măsurat în educaţie, dar ea nu este totul, ea are nevoie de familie, de comunitate pentru a fi eficientă şi pentru a echipa tânărul în mod eficient. Primele experienţe ale copilului nu se întâmplă la şcoală ci în familie, în mediul lui de viaţă restrâns, unde pot apare şi primele semne ale unei crize emoţionale.
Familia conturează climatul unui echilibru afectiv!
Părinţii sunt primii educatori ai tânărului care păşeşte în viaţă, cei care cunosc nevoile acestuia şi mereu pot să vină în întâmpinarea copilului, pentru a-i oferi răspunsuri pertinente, dar şi asumându-şi responsabilităţi sporite.
Trebuie să spunem că familia îşi echipează corespunzător copiii pentru reuşita lor în viaţă, iar speranţa unei familii se regăseşte în proprii ei copii care trăiesc într-un climat de echilibru afectiv.
În familie viitoarea personalitate învaţă ce e bine şi ce e rău, mai ales dacă familia este şi şcoala primară a iubirii, unde copilul învaţă să-şi dăruiască iubirea sa celor din jur, care, la rândul lor, îl iubesc pe el.
Pedagogia social, întotdeauna a apreciat mult „cei şapte ani de-acasă” ca temelie a educaţiei, pentru că familia este considerată „celula societăţii”, aşa cum e denumită de ştiinţele sociale, constituind şi piatra de temelie a moralităţii unei societăţi care se zbate într-o perpetuă tranziţie, mai ales dacă educaţia din familie se dovedeşte o educaţie clădită pe temelia iubirii.
Cu siguranţă, copilul îşi descoperă personalitatea în familie, de fapt, în primul grup social căruia îi aparţine şi care constituie factorul regulator al interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
Ca un grup structurat de persoane, familia se caracterizează prin legături de rudenie, viaţă comună, legături afective clădite pe sentimente trainice, aspiraţii şi interese commune, ca şi o biografie comună.
Într-un climat de echilibru afectiv, familia se defineşte în acelaşi timp şi în egală măsură, prin două nevoi fundamentale: nevoia de sprijin şi nevoia de autonomie, fiind în plan structural dependentă de societatea în care trăieşte.
Cercetările în domeniul sprijinirii familiei evidenţiază un ansamblu de nevoi de bază ale familiei: nevoi informaţionale, afective, educative, culturale, economice, de sănătate, de orientare în sfera socială, individuală şi a interrelaţiilor structural-funcţionale, mai ales că aceste nevoi depind şi de identitatea fiecărei familii.
Se poate spune că şi în momente de criză emoţională, familia funcţionează ca un complex educativ unitar pentru fiecare dintre membrii săi.
Atâta timp cât educaţia este interacţiune şi raporturile de putere nu urmează clasica disjuncţie autoritate parentală – obedienţă infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile simbolice dintre părinţi şi copii, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii.
Tocmai prin eforturile de a depăşi anumite stări de criză emoţională, copiilor li se acordă treptat “dreptul la replică” şi are loc o redefinire a noţiunilor comune de “părinte” şi “copil”.
Sentimentele care fundamentează climatul emoţional ne conving, de multe ori, că familia are o importanţă majoră, hotărâtoare în societatea modernă secularizată şi, din ce în ce mai mult, văzând că raţionalismul educaţional a eşuat sau, mai trist, are efecte nocive asupra societăţii (delincvenţa juvenilă este într-o continuă creştere), părinţii îşi îndreaptă din ce in ce mai mult atenţia asupra posibilităţii realizării educaţiei şi cu sprijinul principiilor unei table morale actualizate la cerinţele unei situaţii de criză emoţională.
Cerinţele unei situaţii de criză emoţională
Pentru elevi, normele morale, codul de conduită şi educaţia ştiinţifică sunt domenii complexe în care trebuie să înveţe să adopte anumite atitudini şi valori, să acumuleze cunoştinţe pentru a se putea implica în viaţa publică. Orele de curs nu pot fi considerate ca fiind neutre din punct de vedere ideologic, mai ales că în multe privinţe conştiinţa elevilor este provocată de stări emoţionale complexe, iar acest lucru este sigur marcat de anumite situaţii de criză de adaptare la situţii noi.
Pentru a putea contribui la dezvoltarea şi fortificarea unei conştiinţe proprii, educaţia şi procesul de învăţare trebuie să vizeze, încă din copilărie, formarea unei atitudini critice, ca o premisă a gândirii libere şi a acţiunilor independente ale elevului şi ale grpului de elevi, mai ales că în momentul în care elevii vor deveni cetăţeni cu o anumită responsabilitate asumată, continuarea educaţiei va deveni însoţitorul lor permanent pe un drum extrem de dificil.
Ei vor trebui să împace în plan afectiv şi predominant emoţional exerciţiul drepturilor bazate pe libertăţile personale cu îndeplinirea obligaţiilor şi a responsabilităţilor faţă de ceilalţi concetăţeni şi de comunitatea în care trăiesc. De aceea, educaţia trebuie să îi ajute la formarea şi ascuţirea capacităţii de judecată analitică, pentru că din toate acestea rezultă problema echilibrării libertăţilor personale cu principiul autorităţii formale, factor comun tuturor formelor de învăţământ. Un posibil conflict latent accentuează rolul profesorului, care încurajează capacitatea de a formula judecăţi independente, neapărat necesare pentru a putea participa la viaţa publică. Revenind la ideea prietenului meu Ştefăniţă, cred că ea se referă şi la ceea ce poartă numele de criza de originalitate a tinerilor de azi, aceasta fiind considerată cea mai complexă a omului modern, dar, care se manifestă şi este specifică pubertăţii şi adolescenţei.
Este complexă pentru că este provocată de un fenomen foarte amplu şi complicat de transformare a copilului în adult, schimbându-i starea biologică de fond, statutul de vârstă, cel social, cel civil şi, mai ales, cel al aşteptărilor care-l privesc dinspre societate (părinţi, profesori, persoane cu o un anumit grad de autoritate în viaţa tânărului).
Totodată, cred că mai sunt şi noile cerinţe legate de aceste schimbări şi, din nou, foarte important, această vârstă fiind dominată, după cum se ştie, de activităţile hormonale. În timpul nedeterminat al acestei crize emoţionale are loc o reconstituire psihică generală şi putem vorbi de formarea şi consolidarea unei noi personalităţi, cu dorinţe diferite, idealuri şi aspiraţii diferite, dar şi cu noi responsabilităţi. Datorită complexităţii fenomenului şi a importanţei sale in dezvoltarea omului, această criză a fost denumită „a doua naştere”! Putem spune, ca o reflecţie dostoievkiană, că micul copil s-a trezit dintr-o dată marele adult, cu anumite responsabilităţi, angoase, fobii şi incertitudini, uşor dezorientat, neştiind cine este, ce poate, ce ştie, cât ştie, ce cred alţii că ar fi, şi o mulţime de alte stări şi trăiri, toate extrem de noi şi de multe pentru a avea timp să le analizeze, să se obişnuiască şi să le personalizeze, definindu-se prin efortul de a depăşi o stare de criză emoţională!
Prof. Vasile Gogonea
