LEGENDELE GORJULUI – Baia de Fier – Peștera Muierii (II)

605

În ziua următoare, unul dintre bărbați luă blana ursoaicei și începu s-o curețe cu ajutorul unor răzuitoare din piatră. O întinse apoi să se usuce la soare pe o stâncă din apropiere. Ceva mai încolo, un altul curăța coaja unor crengi drepte de alun cu o piatră ascuțită. Lângă el avea pregătite câteva vârfuri de suliță, tot din piatră, bătând în reflexe gălbui, pe care urma să le fixeze la capătul crengilor cu ajutorul unor fâșii subțiri din piele. Va avea în curând nevoie de ele căci la marginea râului fuseseră văzute urme proaspete de leu. Dintr-un cotlon al peșterii răzbea până la el ciocănitul ritmic al unui meșter cioplitor care feţuia unelte noi dintr-o piatră luată de pe malul râului. La marginea pădurii, o femeie, cu o săpăligă de os în mână, scormonea pământul și aduna cu atenție tuberculi rotunzi pe care câțiva copii așezați în jurul ei îi ronțăiau cu vădită plăcere. Femeia intrată în peșteră să se odihnească peste noapte, ieși acum ținându-și în brațe copilul ce se juca cu o sulă ascuțită din os. Așeză copilul pe iarbă lângă blana ursoaicei și, luându-i sula din mână începu să găurească, cu multă îndemânare, marginile blănii … Așa a început încă o zi din vara anului 96.739 î.e.n., prima în care Peștera Muierilor a fost ridicată la rangul de locuință a omului acelei epoci rămasă în istorie sub denumirea de Paleoliticul mijlociu sau Musterian … Sub acoperișul dinspre sud al galeriei, mai caldă aici decât spre capătul ei nordic, deschis spre bătaia vânturilor reci ce coborau dinspre munte, și-au dus traiul câteva zeci de generații de neanderthalieni, oameni preistorici, scunzi de statură, dar robuști, cu fruntea teșită și îngustă, pierdută în arcadele ochilor mult ieșite în afară. Deasupra unei guri cu maxilarul puternic, abia se distingeau-dintre obrajii zbârciți chiar și la cei mai tineri- un nas turtit la rădăcina căruia străluceau ochii de o formă aproape rotundă. Peștera își urma însă implacabil cursul evoluției ei și, după un timp, apele au abandonat etajul de sus. Mai reveneau din când în când, ca o răbufnire la viituri, dar rămâneau puțin și se scurgeau apoi în grabă spre nivelul de jos, unde o altă galerie prindea contururi tot mai evidente. Atunci când pârâul subteran s-a retras definitiv în noua lui matcă, oamenii au părăsit peștera. În urma lor, hienele au început să scormonească cotloanele încăierându-se pentru câteva petece de blană putrezită. Un urlet venit de afară le potoli însă îndârjirea iar atunci când, prelungiți în umbrele lungi de lumina ce pătrundea prin portalul intrării, își făcură apariția primii lupi, și-au dat seama că e mai prudent să abandoneze locul. Vreo câteva veri haita de lupi a stăpânit gura peșterii, până când una dintre ultimele familii de lei, prezența lor fiind din ce în ce mai rară prin aceste locuri, i-a alungat. Vor rămâne aici și leii puțini ani, deoarece crivățul de miazănoapte a început iarăși să rostogolească spre Sud vijelii de zăpadă. Odată cu el, în cotloanele mai calde ale galeriei nivelului inferior, prin care mai curgea încă apa Galbenului, își căutară din nou adăpost urșii. Începea ultima glaciațiune a cuaternarului, Wurmul, care a fost ceva mai scurtă, cam 65.000 de ani, dar la fel de aspră ca și celelalte. Iernile lungi și geroase făceau crăpături adânci în pereții de la gura peșterii și în versanții cheii din care, în scurtele dezmorțiri ale verii, bolovani mari se desprindeau rostogolindu-se cu zgomot în apa puțină a Galbenului. Într-o toamnă, ca de obicei timpurie, peste urșii abia intrați la hibernare, se abătu din nou, cu fum și sulițe, cu chiote și bolovani, o ceată numeroasă de oameni care au luat iarăși în stăpânire peștera. Câteva zile la rând, din intrândurile și găurile ascunse ale galeriei răzbătea mârâitul înăbușit al hienelor ce-și disputau zgârciurile de pe oasele urșilor, pe care le abandonau pe unde se nimerea. Primăvara anului 10.413 î.e.n. a fost, se pare, cea mai bogată în zăpezi. Până spre sfârșitul ei, troienele mari și nesfârșite se așezau fără contenire pe țancurile Şarbei și ale Măgurii, de parcă ar fi vrut să niveleze abruptul văii. Oamenii, claustrați în peșteră de nămeții ce-i acoperiseră intrarea, se mulțumeau cu câte o vulpe sau hienă pe care le prindeau în lațuri de piele, puse pe la strâmtori de galerii. După un timp însă, ninsoarea s-a oprit şi un ger aspru a încorsetat totul în platoșe de gheață.
A început apoi să bată dinspre sud o ușoară adiere caldă, în spatele căreia au apărut, tăvălugi de nori grei și plumburii. Într-un târziu, furtuna se potoli și o ploaie măruntă topea ultimele petece de zăpadă iar pâraiele se umflau continuu într-un zbucium de nedescris. Speriați de clocotul tot mai amenințător al apelor ce țâșneau prin toate găurile pereților, oamenii au ieșit alergând cu spaimă spre culmile înalte ferite de urgie. Galbenul, revărsat din matca devenită neîncăpătoare, curgea vijelios și înspumat iar în undele lui tulburi se zbăteau fără scăpare mistreți și căprioare, lupi și hiene și alte vietăți surprinse de năvala puhoaielor. Înspăimântați și ei de acest iureș al naturii dezlănțuite, urșii, abia treziți din hibernare, s-au lăsat conduși de instinctul lor de apărare, refugiindu-se tot în peștera unde de sute de generații erau obișnuiți să-și caute adăpost, pentru a se feri de arșiță sau de frig, pentru a dormi somnul lung al iernii, ori pentru a naște. Acolo i-a surprins volbura neiertătoare a apelor venite peste ei, amestecându-i într-o cumplită rostogolire de crengi și bolovani. Niciodată, de atunci, în undele relimpezite ale Galbenului, reintrat în matcă, nu avea să se mai oglindească silueta maiestuoasă a celui care a fost Ursus spelaeus. Drama dispariției lui dintre viețuitoarele pământului avea să fie prinsă peste milenii într-un mesaj de mineral sângeriu născut în Sala Roșie a peșterii, pe seama oaselor lui descompuse. Veacuri la rând apoi, Peștera Muierilor nu a mai fost folosită decât vremelnic, ca adăpost pentru lupi și vulpi. Când, cu câteva sute de ani înainte de epoca care mai târziu va fi numită a bronzului, la gura ei dinspre Sud a poposit un păstor cu turma lui. Galeriile ei aveau să-l primească îmbrăcate în haine noi, înzorzonate cu dantele și ciucuri de cristal. În etajul de jos, despărțit în două de grămezile de nisip, pietriș și argilă aduse de viituri, a mai curs un timp apa doar în partea nordică, unde se aduna în cavități adânci de forma unor pâlnii, prin care era sorbită într-o mișcare turbionară. Se întâmpla așa, deoarece posibilitatea de infiltrare a apei în străfundul lor era mai redusă decât ceea ce primea din pârâul Galbenul prin ponorul de la suprafață. Păstorul nu avea să treacă nici el mai departe de sala în care, cu secole în urmă, se adăpostiseră și strămoșii lui. Construi un țarc din nuiele în jurul intrării și, odată cu asfințitul soarelui, își adună caprele pe care le mulse pe rând, adunând laptele în niște străchini grosolane din lut zgrunțuros, înnegrite de fum, încât doar o rudimentară ornamentație în creangă de brad le făcea ceva mai atrăgătoare. Când termină, apucă un fel de ceașcă cu toarta înălțată, o umplu cu lapte proaspăt și ieși în gura peșterii, privind asfințitul. Îi plăcea locul acesta, fiindcă de aici putea cuprinde într-o singură privire unduirea mișcătoare a pădurilor dinspre râu, alterând cu ochiurile de poieni, sângerii acum de arămiul razelor în crepuscul. După alte câteva sute de ani, un strănepot de-al ciobanului avea să adăpostească peste noapte în încăperea lui din peșteră o rudă mai îndepărtată ce trudea la scosul fierului dintr-un pământ roșcat pe care îl ardea în niște vetre undeva mai sus de cheie. Aveau să cinstească împreună o băutură rubinie, dulce-acrișoară, ce-ți făcea chef de vorbă, pe care oaspetele o turna cu atenție dintr-o amforă cu o inscripție străină, pe care o primise de la o cunoștință a lui în schimbul unor scărițe din fier. A doua zi în zori, în semn de mulțumire pentru găzduire, dărui ciobanului vasul cu ceea ce mai rămăsese în el. Apucă calul de căpăstru și coborî spre râu pentru a lua poteca cheii ce șerpuia pe sub pereții abrupți spre poarta ei dinspre munte, dincolo de care se aflau vetrele de foc. Spre câmpia acum cu pădurile tunse, se distingeau tot mai clar câteva bordeie de pământ din hornurile cărora, abia zărit, se deșira spre cer un fum ce părea încă adormit. Aici, în urma celui plecat, păstor şi peșteră, legați printr-o simbioză ce dăinuia de veacuri, așteptau răsăritul pășind odată cu el spre timpurile noi ale istoriei scrise. Sub aspectul cronologiei istorice, povestirea imaginată mai sus se oprește la a doua etapă a fierului, Latene-ul dacic, adică cu cca 2.000 de ani în urmă. A fost ultima etapă în care se atestă, prin datele istoriei nescrise ale arheologiei, o locuire a omului în peșteră. Este greu să se specifice dacă această locuire a fost permanentă sau sezonieră, dar, datorită cioburilor ceramice și obiectelor de fier găsite, se poate afirma că a fost sigură. La fel de sigur este și faptul că, locuită sau nu, peștera a rămas în continuare un principal loc de refugiu al oamenilor din partea locului. Botezarea ei cu apelativul „Muierilor” se presupune că ar fi avut loc pe la mijlocul Evului Mediu, iar obiceiul de a se ascunde de dușmani în ea pare să se fi păstrat până în zilele noastre. Bătrânii povestesc că acest lucru s-ar fi petrecut și în timpul Primului Război Mondial. Începând cu anul 1870, se deschid însă, pentru cavitatea carstică din cheia Galbenului, porțile unei noi istorii. A fost momentul când Alexandru Odobescu pomenește de ea pentru prima oară, într-un document scris, citând-o în cunoscutul lui chestionar arheologic. De la această dată, Peștera Muierilor părăsește sfera anonimatului, devenind unul dintre cele mai importante obiective speologice de cercetare științifică complexă din țară și din Europa.17.

Dealul și drumul calea Muierii
Legenda povestește că, demult, un păstor cu nevasta lui au coborât cu oile la iernat, spre câmpiile mai calde ale Dunării. Către primăvară, tocmai când mugurii pomilor plesneau a chemare înapoi spre munte, femeia i-a născut un flăcău zdravăn și frumos ca rupt din soare. Oricât de mare ar fi o bucurie, tot mai încape și câte un necaz pe lângă ea, pentru că o tradiție și mai veche decât legenda oprea femeia să traverseze vreo apă în perioada lehuziei. Dar dragostea cea veșnic făcătoare de minuni i-a dat puteri sporite nevestei de cioban, care, cu copilul în brațe, a apucat calea dealurilor dintre râuri și așa a ajuns cu bine acasă, fără să treacă peste vreun pârâu, spre bucuria bărbatului și fericirea familiei. De atunci, unuia dintre dealuri, aceluia pe care femeia poposise ca să-și alăpteze copilul, i s-a spus ,,al Muierii“. Cât despre poteca ce șerpuiește de-a lungul colinelor, astăzi uitată sau despletită în altele, puțini o mai știu sub numele de Calea sau Drumul Muierii.

Râul Rudii și Boțoța
Prin Cernădia curge apa Boţoţa, care, unindu-se cu altă apă “râul Rudii”, în centrul Cernădiei, se varsă în râul Galbenul, la hotarul între Bumbești-Pițic și Cernădia, la o distanță de 4 km de centrul Cernădiei. O altă apă care udă Cernădia și formează, în același timp, hotarul ce o desparte de comuna vecină Baia de Fier, este pârâul Cernăzoara, care izvorăște din plaiul numit Pleșa și se varsă în Galbenu în comuna Bumbești-Pițic. Cele două râuri, râul Rudii și Boţoţa, care trec prin Cernădia, datorită faptului că toată apa iese odată din pământ în întregime (în vechime mișcând și două mori primitive pe vadurile lor), nu îngheață niciodată, fiind râuri calde față de apele din comunele vecine, ca Gilortul din Novaci și Galbenul din Baia de Fier, care sunt înghețate aproape tot timpul iernii.

Legenda Cernădiei
Se spune că, pe când acest ținut încă nu cunoștea stăpânirea omenească, iar întunericul pădurilor se întindea pe unde sunt așezate azi gospodăriile cernăzenilor, au sălășluit cei trei frați veniți cu turmele lor din Voineasa, de peste munte. Acești frați, pe numele lor Buicea, Bercea și Vlad, au dat naștere celor trei sate care le poartă numele: Buicești, Berceşti şi Vlădoi.
Frații și-au durat primele lor locuințe pe locul unde astăzi se află livezile și pășunile cernăzenilor, actuala vatră a satului fiind atunci împădurită. De altfel și numele Cernădia este de origine slavonă și arată același lucru: Cernădia vine de la cuvintele slavone ,,ciornoe”, care înseamnă ,,negru” (,,întunecime” și ,,deni” care înseamnă zi). Cernădia s-ar traduce, prin urmare ,,zi neagră”, ,,zi întunecoasă”, fapt adevărat, pentru că lumina soarelui nu putea pătrunde prin desișul pădurilor seculare care ocupau cândva ținutul Cernădiei. Cu timpul, pădurile au fost tăiate și împinse mult spre plai, iar locul lor a fost luat de gospodăriile țărănești, care în decursul timpului s-au mutat din ce în ce mai spre nord, vechea vatră a satului rămânând, cum este şi astăzi, teren de fânețe pentru vitele locuitorilor. Cernădia este astfel formată din moșneni. Stăpânirea devălmașă era o rămășiță a proprietăților gentilice, păstrată dinaintea ocupației romane care a supraviețuit până în zilele noastre, deși a fost prigonită de legile moderne de la 1865 și 1910, când s-a votat Codul silvic. Urmași ai “moșilor lor din vechime” prin diferite danii domnești s-au așezat pe aceste locuri. Moșii din care se trag locuitorii Cernădiei sunt cei trei, urmașii lor fiind: Vlădoi, Bercești și Buicești. Din vechime, numele acestor moși au fost păstrate cu sfințenie din generație în generație. Astfel, în satul Vlădoi au fost moșii: Rusu, Mitulescu, Gărdescu, Turlea, Hamzu, Gângulescu; în Buicești au fost: Udrescu, Buicea, Mâţan, Vlăgea, Budurescu, Băra și alții; în Berceşti au fost: Pătruţescu, Bercescu, Zaharescu, moșii Mircești etc. Acestor “moși“ li s-a dat prin zapise vechi așezare în țară, unde s-au format cele trei sate din Cernădia, precum și stăpânire în munți, care se întinde spre Nord până peste valea Lotrului, la hotarul vechi al Ardealului. Pădurile acestor munți au fost și mai târziu adăpostul haiducilor Măniţă, Dăianu, Iancu Jianu și alții, care-i urmăreau pe cei bogați și îi jefuiau, iar banii și obiectele de valoare le împărțeau săracilor.
(Va urma)
Ec. dr. Victoria Stolojanu-Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here