La vârsta senectuții / Lagărul de refugiați, Târgu-Jiu 1939-1941

252

Cred că era în vara anului 1940 când toboșarul primăriei Ciuperceni a venit prin sat să anunțe că, „cei care vor să primească porumb mâine să fie la gara din târg să aducă un transport în chirigie. La ceasurile înserării, carele se vor aduna la Hoapă ca să meargă pe drumul târgului toate odată, în orânduială.”
Vestea a creat forfotă în sat. Se auzise mai demult că o să vină porumb la vagon, dar acum se împlinise și fiecare cetățean cu boi și car primea numai dacă făcea un transport gratuit. În anul acela asupra Gorjului se abătuse o secetă prelungită și pe pământul arid și sărac erau numai cocenii sterpi sau cu anemice jaiuri, cu boabele necrescute.
Aveam șase ani și cum am crezut eu, mi-am păcălit mama, – că nu vrea să mă ia și pe mine să văd misteriosul oraș. Pe întuneric m-am luat după car; pe la spate m-am urcat în el și m-am ascuns în fânul pus în zgău pentru hrana animalelor. Mama, pe jos înaintea carului, mâna vacile ținându-le de frânghie la resteu. Am fost descoperit târziu în noapte, provocând și spaimă în rândul tovarășilor de drum; m-am ales cu multe suduieli, dar am ajuns în Târgul mult visat.
Până le-a venit rândul la descărcarea vagonului, care, în dimineața zilei nici nu era tras la rampă, oamenii discutau despre vremurile grele și cele ce mai urmau să li se întâmple. Polonia fusese ocupată și în semn de loialitate, România devenise gazdă pentru o părticică din armata ei.
– Mitule! i-a zis Nicolae al lui Pătru lu’ Dumitru al lui Besoi. Hai să mergem până la Lagăr, să-i vedem și noi pe polonezi. Până rumegă boii fânul și trag ăștia vagonul, ne întoarcem! Mi-a spus Ion al Fârsânii lui Dobrescu, Iepuru, care-i santinelă la poartă și-i păzește, că de pe drum îi putem vedea și poate cumpărăm și noi vreo tunică de la ei, din ălea cazone, că-s frumoase mă, și au nasturi lucitori cu vulturi. L-am văzut pe preceptor îmbrăcat cu una nouă nouță. Îi căptușită, moale și lucioasă, parcă-i făcută din mătasă, așa-i de frumoasă. Eu luai niște bani de-acasă. Nu cred că-mi cer mult pe ea, că n-au din ce trăi.
– Nea Nicolae, eu n-am bani, dar merg cu mata să văd cum stau treburile, că nu pleacă ei d-aici până mai vin eu la oraș. Dacă-i cazul vin special, și dacă-mi convine nu vreau să pierd ocazia! i-a răspuns Mitu.
Eu, scărpinându-mă în nas cu degetul arătător de la mâna stângă, că eram stângaci, trăgeam cu urechea și luam aminte. La rișcă – joc cu nasturi pe luate – numai Mecă, copilul lui Sfrănciocu avea un friștac lucitor care avea imprimat un cocoș cu două capete. Îl tăiase de pe tunica lui frate-său mai mare, student care avea o tunică, zicea el, cumpărată de la polonezi. Când da cu el de perete, cu friștacu ajungea exact la nasturele partenerului de joacă și i-l câștiga, că întotdeauna cădea mai aproape de o palmă.
Deși au trecut de atunci peste 73 de ani, n-am uitat acea aventură nici până azi. Aș fi vrut să mă duc și eu cu ei, să-i văd pe poloneji că așa înțelesesem că le zice, și oi găsi ceea ce avea vecinul meu de joacă, friștac, și le voi câștiga și eu nasturii altora. Acasă îi tăiasem de la costumul al bun al tatei pe toți. Dar acum nu îndrăzneam că eram desculț și aveam pe mine doar cămașa de cânepă murdărită de zeama murelor culese în poală de prin rugi și mai eram fără izmene și brăciri.
…În anul 1945, împlinisem 11 ani și am venit elev la Liceul Comercial. Locuiam pe strada Dragalina, vizavi de Fabrica de țigări și când era vremea bună, împreună cu elevii colegi de pe străzile Obreja și Sfântul Nicolae, la întoarcere, mergeam peste câmp, că era mai aproape. Într-o zi, am făcut cu toții o mică abatere de la poteca ce ne ducea acasă, am trecut pe la lagăr, n-am intrat că era târziu, dar în sinea mea m-am hotărât, „să vin într-o duminică să-l văd!”
Trecuseră doi ani de la plecarea evreilor și a deținuților politici și un an de la plecarea trupelor rusești când, curios, m-am dus să văd ce mai rămăsese și totul părea părăsit. Mă obișnuisem cu orașul, mă credeam flăcău. Am intrat în incinta lagărului pe la locul unde fusese poarta de acces, dispusă pe strada Narciselor (denumirea de acum). Rețin că printre grupurile de barăci erau două căi principale, largi, în formă „T” din care, radial, pe altele mai înguste se intra la fiecare baracă. La locul de unire a drumurilor era o Troiță maiestuoasă dar afectată de vreme și batjocorită de soldații ruși care, (se vorbea atunci), „ei îi zgâriaseră picturile, …că-s anticriști!” Gardul de împrejmuire din ștacheți, cu sârma ghimpată deasupra fusese furat, construcțiile, devastate; ușile și cercevelele, luate. Biserica, o bisericuță din lemn cu o singură turlă, nu mai avea nici ea uși și ferestre. Interiorul era împodobit cu o frumoasă pictură. Sfinții te priveau cu îngăduință, când, de oriunde, te uitai la ei. Cu privirea lor blajină te urmăreau să vadă ce vrei să faci. Candelele de pe catapeteasmă și candelabrul de sub turlă dispăruseră. Pe jos era un mozaic frumos, cum eu nu mai văzusem, dar era murdărit de bălegarul vitelor care, pe vreme rea sau pe căldură, intrau să se adăpostească și să-și rumege iarba păscută. Poate chiar le închideau ciobanii păstori, ca-n staul, în pauza de la prânz când plecau după alte treburi.
Când, de unul singur bântuiam pe acolo, dintr-o baracă, la care din întâmplare ajunsesem și am lovit-o cu lama toporului, a ieșit din înăutru un soldat (de-al nostru) însoțit de o țigancă – așa am crezut eu că este după cum era îmbrăcată – care simțindu-se deranjați, poate speriați – el, soldatul, m-a întrebat, răstit: „Ce caut.” Probabil modul cum arătam, înarmat, și prezența lor clandestină la ora aceea matinală i-a surprins neplăcut în gândurile lor erotice.
În mână aveam un toporaș cu lamă mică și coadă scurtă. După cum arăta, chit că era ruginit, putea fi considerat o armă albă. Îl găsisem lângă Biserică înfipt într-o bârnă din peretele altarului. Cei doi, care se întâlniseră acolo, or fi crezut că mă voi folosi de el împotriva lor, sau. Dumnezeu ştie din ce motiv, supărați, m-au luat „așa la fix”! Întâlnirea cu ei, vorbele urâte pe care mi le-au spus, mi-am întrerupt hălăduiala din ziua mea liberă și am plecat spre casă. Atunci n-am luat cunoștiință de existența ceasului solar (Ceasul polonez), care era amplasat în extremis locului unde mă aflam, aproape de terenul destinat pentru instrucție al militarilor.
După plecarea trupelor rusești din această cazarmă, Regimentul 18 Dorobanți – deținătorul de fapt al ei – nu s-a mai întors în Târgu-Jiu și clădirile care i-au fost destinate cândva, au rămas goale.
În anul 1950, când România a primit dreptul de a-și mări efectivele militare ,aici a luat ființă o Divizie de Artilerie Antiaeriană, cu două regimente și Unități de Divizie pe timp de pace și patru la război.
…În toamna anului 1955, m-am întors ca ofițer în orașul din care plecasem și eram încadrat în cazarma limitrofă lagărului. Pe aleea principală care traversa acest loc, se stabilise drumul care ducea din cazarmă la depozitul de muniții, nou construit. Din cauza tonajului mare al camioanelor care trnsportau proiectile pentru tunurile unității, era plin de gropi. Mașinile Școlii de șoferi, militari, că se înființase și așa ceva, la întoarcere din curse, veneau încărcate cu balast și piatră de râu pentru a consolida această cale de legătură între unitate și depozit, altădată alee în lagăr. Aveam atribuții privind depozitul, fiindcă munițiile erau în evidența serviciului în care venisem și, săptămânal, împreună cu adjutantul șef peste magazii, mergeam pe acest drum. De la el am aflat istoria Lagărului, care între timp, dispăruse și intrase în istorie.
…Ce mai rămăsese nefurat din barăcile lagărului, le-au dărâmat și cărat soldații pentru lemne de foc pe timpul iernii. Dormitoarele erau mari, sobele hârbuite, iar lemnele primite pentru încălzire, distribuite zilnic, rații cântărite din care mai oprea și majurul de la cântar, după ce că erau puține, mai erau și verzi și soldații uzi și transpirați de la instrucție, tremurau de frig. Tacit, la întrecere cu țiganii, terenul lagărului a rămas gol. Apoi au fost scoase și temeliile pe care se construiseră sutele de barăci.
Ce au făcut autoritățile? Nimic! …La conducerea Primăriei și Județului apăruseră oameni noi. Fuseseră aleși prin vot, muncitori fruntași de la Fabrica de țigări, APACA și uzinele Sadu, care se mândreau cu realizarea că se eliberase locul închisorii unde au fost deținuți tovarășii Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica și alții.
În anul 1951, la îndemnul politrucilor, că era plină cazarma de ei, s-a dărâmat și Bisericuța, pe care până atunci n-avusese nimeni curajul s-o dezmembreze, chiar și așa mutilată cum ajunsese. Într-o zi de duminică, fiindcă tot era zi de Sărbătoare creștinească, un ofițer din statul major al Diviziei, unitatea nou înființată, incitat de locțiitorul politic al aceluiași for, a luat sub comandă un grup numeros de militari și au purces la profanarea locului Sfânt, dărâmând Bisericuța, unde cu un deceniu înainte creștinii catolici și ortodocși care au trăit în acest lagăr s-au rugat Domnului, fiecare în felul lui, să-i scape din acest Iad și să ajungă să-și mai vadă locurile din care, cu durere, au fost rupți și aduși aici.
Din tot ce-a fost în acest loc în suprafață de multe hectare a mai rămas doar Ceasul solar făcut de polonezi. N-avea nimic mistic ca să fie motiv de îndepărtare și pe vreme cu soare soldații mergeau să vadă „cât este ora!” Fiindcă nici unii ofițeri, comandanți de plutoane, nu aveau ceasuri și ei își conduceau programul de instrucție tot după ceasul polonez. După efortul făcut o jumătate de zi, soldații mai trebuiau să și mănânce!
Ceasului i s-a acordat o atenție deosebită fiindcă era util și …pe el se vedeau însemnele Statului polon și unele ebraice care deseori pentru noii veniți la armată, vrând, nevrând, constituia o lecție de istorie. Aici au aflat miile de încorporați despre ceea ce devenise legendă; de Lagărul de la Târgu-Jiu, de prezența în el a unei părți a elitei Armatei poloneze care a trebuit să se retragă din fața urgiei, când trupele germane de la apus și cele rusești de la răsărit au rupt Polonia în două. Dacă România nu le-ar fi asigurat acest loc de cartiruire ar fi pățit ca cei ce și-au găsit sfârșitul în gropile comune în pădurea Katin.
Soldaților români recruți, în majoritate fii de țărani, la venirea în unitate, ofițerii comandanți de plutoane le prezentau ceasul cu însemnele care-l împodobeau și semnificația lor, amintindu-le tragedia declanșată în anul 1939, ce a marcat începerea celui de-al Doilea Război Mondial.
Cât timp a funcționat în Cazarma Târgu-Jiu Marea Unitate de artilerie antiaeriană, 1951 – 2001, lângă ceas era amplasamentul unei stații de radiolocație ai cărei servanți, cu pioșenie aveau grijă de această prețioasă mărturie a unui eveniment istoric de importanță mondială. Comandantul stației, și de-a lungul timpului au fost mai mulți, și-a făcut un punct de onoare de a-l păstra așa cum l-a găsit. Basoreliefurile de pe stâlpul de indicare a Nordului magnetic au fost menținute în stare bună și iarna, ca să nu se desprindă, că începuseră să crape, erau învelite în folie. Apreciindu-le importanța și valoarea arhitectonică nimeni n-a încercat să le recondiționeze, să le mâzgălească cu vopsea sau să le repare cu tencuială; de jur-împrejur, cu respect și mândrie, făcuseră un rondou cu trandafiri și flori, completate sezonier de primăvara până toamna târziu. La ceas, pentru a se vedea cât este ora, sau a-l vizita de către străinii veniți ocazional, se crease o alee pietruita cu direcția sud-nord. Cât am stat în această cazarmă, 1955-1992, cu unele pauze create de interesul serviciului, acest punct unde este ceasul a fost considerat sacru și era loc de pelerinaj și pentru membrii comisiilor de control, care, anual sau ciclic, perindându-se, veneau la Brigada 4 A.A
Din partea mea, colonel (r) al Armatei române, aș fi fericit să aud că acest loc simbolic a fost restaurat, luat în evidența UNESCO și marcat pe harta Globului Pămâtesc, Google Earth. Pe cine se consideră responsabil, cu deosebit respect îl rog să se grăbească fiindcă aș dori să văd și eu această minune! Cine respectă simbolurile istorice se respectă pe sine însăși! …Vă cer scuze că insist, dar mă grăbesc că mai am doar câteva luni și adun pe ghemul vieții 80 de Primăveri.
Notă: În Documentarul domnului prof. dr. Zenovie Cârlugea „Lagărul de refugiați de război polonezi Târgu-Jiu, 1939-1941 (3)” publicat și în cotidianul Gorjeanul din 10 aprilie 2012 (și ulterioare) pot fi citite în amănunt, cu fapte și oameni, toate datele istorice ale acestui stabiliment, închegate cu multă trudă.
20 mai 2013
Ion C. Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here