La Leleşti, un mănunchi de elevi, zglobii şi dornici să sărbătorească un VETERAN de război, s-au deplasat, de la şcoală, însoţiţi de mine, la locuinţa d-lui VOINESCU ILIE. Ca să facă din această zi o sărbătoare, elevii mei au pornit de la şcoală, îmbrăcaţi în costum naţional.
În curte, în prezenţa VETERANULUI – EROU de 100 de ani, copiii au înălţat către cer o rugăciune pentru a lor ţară, pentru popor şi pentru al lor veteran. Împovărat de ani ca un stejar secular, cu fruntea brăzdată de bucurii şi necazuri şi cu argint în gene, inimosul veteran sorbea cu nesaţ cântecele şi cuvintele de mulţumire ale micilor artişti.
Cântecul de slavă „ Dacă, astăzi, ROMÂNI suntem,/ VETERANII ne-au salvat,/ Cu sângele lor fiebinte/ Pământul l-au botezat/” se încheia cu refrenul „Să ştie toată lumea /Că VETERANII-s VEŞNICI, la noi. „ Ca mulţi alţi veterani, plutonierul major ILIE VOINESCU şi-a jertfit tinereţea pentru vatra strămoşească şi pentru libertatea neamului. NU SE CADE să fie uitaţi aceşti SUPRAVIEŢUITORI mari cât ISTORIA, aceste CHIPURI SFINTE brăzdate de gloanţe de război, căci VETERANII şi-au riscat viaţa, apărându-şi ţara şi înfruntând moartea. Ei, bravii veterani, ultimii şi adevăraţii martori ai ororilor războiului şi pilde vii ale istoriei neamului, merită cinstiţi şi preţuiţi, căci în tranşee, înfometaţi şi însetaţi, îngheţaţi şi copleşiţi de dogoarea apăsătoare a soarelui, nu s-au mai gândit la ei. Mai presus de viaţa lor, aceşti eroi au pus tricolorul şi viitorul ţării.
Pronia cerească l-a salvat cu zile pe veteranul Ilie Voinescu, care, pe 12 noiembrie 1944, ajungând la CMJ IAŞI şi întrebat fiind de căpitan unde sunt camarazii săi, a răspuns prompt: „Numai eu m-am întors. Toţi camarazii mei au rămas pe câmpul de luptă. Au murit cu sutele şi e plin pământul de ei.”
Priveam în ochii săi înlăcrimaţi în care se ascundeau deopotrivă amintirea tristă a războiului şi bucuria înălţătoare la auzul glasurilor îngereşti ale copiilor. Privea la copii şi dincolo de ei, căuta cu privirea la altcineva, care nu se vedea şi, fără să-l întreb, am înţeles că ar fi dorit ca pelicula ceasului sfânt al sărbătoririi sale să fi fost imortalizată, pentru a o vedea şi alţii. Poate camarazii săi care-l priveau de sus, poate prea puţinii veterani care greu se mai luptă cu viaţa, poate leleştenii şi negomirenii, poate părinţii Nicolae şi Ioana sau poate fiul Gheorghe şi nepotul, plecaţi şi ei la ceruri. Numai el ştia şi trăia clipele de supremă fericire, care l-au învăluit parcă într-o aură sfântă, cea a Sf. Prooroc Ilie, căci fericitul veteran poartă numele Tesviteanului.
M-am gândit mai înainte, cu elevii mei, să-i dăruim o icoană pictată de mâinile lor, cu chipul Sf. Ilie. A prins icoana, privindu-l pe sfânt pătrunzător, şoptind ceva nedesluşit, numai de el înţeles. Şi pentru a nemuri clipele fericite, pe care i le-au adus copiii zglobii, prin cântecele şi recitările lor, i-au fost înmânate două diplome, din partea şcolii şi a elevilor, supremă mulţumire şi recunoştinţă a jertfei de sânge pe care a dat-o pentru ţară. Le-a luat cu mâinile sale uşor tremurânde de emoţia momentului şi a început să le citească cu o curiozitate copilărească şi cu bucuria şăgalnică a bunicului din poveste.
Acest brav veteran, încărcat de ani, de istorie şi de amintiri răscolitoare este o mare poveste şi, mai mult de atât, o legendă vie. Sublimele momente trăite l-au îndemnat să ne povestească frânturi cutremurătoare de pe frontul ucigător al războiului.
Supremul nostru SALUT şi urarea noastră fierbinte se reduce la aceste două strofe, cu care am încheiat momentul artistic.
La MULŢI ANI !
Şi VIAŢĂ LUNGĂ!
Să v-aducă ne-ncetat
Anii ce ni i-aţi lăsat,
Tinereţea ce ne-aţi dat.
La MULŢI ANI cu SĂNĂTATE!
De bucurii s-aveţi parte
DUMNEZEU să vă-ntărească,
Cu drag să vă ocrotească.
Prof. Făgaş Maria
