Familia Aldea trăiește de trei decenii într-o baracă din zona Bicaz, în municipiul Târgu-Jiu. Împart astfel două încăperi și o bucătărie. Prin acoperișul uneia dintre camere plouă, pentru că s-a căscat o gaură în tavan.. Cei doi soți nu au cerut nimănui nimic, nici măcar ajutor să le repare acoperișul, dar, lucrurile s-au complicat după ce Dorel s-a îmbolnăvit. Pensia lui, de doar 1000 de lei, se duce pe medicamente, chirie, utilități… Ultima factură de 200 de lei la curent a băgat-o în sperieți pe Tatiana, care a trecut peste rușine și a solicitat astfel ajutor. Vom vedea dacă îl și primește.
Pe Dorel și pe Tatiana Aldea i-am găsit la baraca nr.12 din zona Bicaz. Asta, în urma unui telefon dat la Gorjeanul de femeia în vârstă de 70 de ani. Ne cerea ajutor, spunând că nu se mai descurcă și vrea ca o asociație umanitară, un ONG să le treacă pragul după ce 
povestea lor de viață va fi făcută publică. Am preluat cazul și i-am căutat… Nu i-am găsit cu greu, deoarece sunt singurii vârstnici din micul cartier de barăci de pe Bicaz.
Cea care a apărut la ușă, după ce un vecin mi-a indicat locuința sărăcăcioasă, a fost Tatiana Aldea, căreia nu îi venea să creadă că i-am respectat cererea și am venit să o vizitez. A scos rapid o mască și și-a acoperit gura, în timp ce mă poftea să îi trec pragul casei sale 
sărăcăcioase. În tot timpul acesta vorbea: ,,Știți, soțul meu este acolo în pat. E bolnav. Are demență. Pleacă singur, face pe el. Abia mă mai descurc. Numai pentru scutecele lui dau 70 de lei pe lună. Nu mai știu ce să mă fac. Mi-a venit și factura la curent 200 de lei. Credeți că mă poate ajuta cineva?”.
Am încercat să-i spun că da, că politicienii sunt în campanie electorală și că acum sunt sensibili la astfel de cazuri. Nu eram sigură însă că e și așa… Dar am spus-o. Am spus ceva și de Crucea Roșie și că îi voi căuta un ONG care să le întindă o mână de ajutor.
,,Poate totuși un ONG, vreo asociație ceva ne ajută! Nu, doamnă? Că eu nu mai pot, trăim cu 1000 de lei pe lună. 120 de lei e chiria la Edilitara, apoi medicamentele, utilitățile, mâncarea. Nu are cine ne ajuta. Fiul are și el treburile lui, familia lui, eu nu sunt însoțitor că nu îl pot interna pe soț la Neurologie. Credeți-mă că am ajuns la capătul răbdării”, a completat Tatiana Aldea, invitându-mă să stau pe marginea unui pat, în timp ce căuta agitată un cupon de pensie și ultima factură la curent.
Mi le-a arătat, în timp ce își frângea mâinile. Apoi l-a ridicat pe bărbatul de 73 de ani din pat. ,,Hai să te vadă doamna…”, îi spune partenerului de viață, care s-a proptit în ușă în timp ce mă privea zâmbind.
,,O să ne ajute. O să vezi…”, completa Tatiana, în timp ce soțul ei părea absent, poate doar preocupat să revină în pat. Viața lui se învârtea în jurul barăcii 12, nimic mai mult. Am plecat cu un gust amar. Acesta este municipiul Târgu-Jiu. Aceasta este realitatea pe care politicienii nu o văd. Ei ne promit un oraș modern și civilizat uitând că la zidurile lui trăiesc astfel de oameni. Pe ei cine îi ajută? Cine îi aduce în acest oraș modern?
ANAMARIA STOICA
