Societatea românească, de mult timp încoace, nu ştie decât să negocieze, dar nu în interesul ei, ci dimpotrivă. Când este de negociat cu altcineva din afara ei se pune doar la masa ei, ascultă condiţiile celeilalte părţi şi gata, bate palma pentru că nu o interesează altceva decât să obţină ce şi-a propus, nu contează preţul.
Şi nu pot să nu constat că acest stil este ca un ecou care vine din zona politicii. Am susţinut, sus şi tare, să devenim şi noi europeni cu stea în frunte, de parcă cel născut în România poate avea alt statut decât de cetăţean al acestei ţări. Dar dacă tot s-a pus de o Uniune noi de ce să stăm de-o parte. Mă rog, asta ca principiu o spun, nu comentez acum bunele şi relele care au urmat, cu toate că dintre primele, nu ştiu enumera decât câteva. Apropo – mai există oare în dicţionarul limbii române cuvântul demnitate? Iar dacă mai există este scris foooarte mic, probabil, să nu impresioneze cumva, pe cineva mai slab de înger.
Un exemplu demn de luat în seamă este şi această schimbare la faţă a aleşilor noştri, pentru că spuneam de stilul autohton de a face politică. De ani buni, cuvântul subliniat mai adineauri, este terfelit pe coridoarele Parlamentului cu o nonşalanţă aparte, Sala de şedinţe în plen este un fel de cutie magică, în care intră oamenii „nevinovaţi”, vopsiţi, cu jurământ, într-o culoare şi când ies sunt trup şi suflet de altă culoare. Bineînţeles că asta nu se întâmplă aşa ca la circ pe nevăzute, ci după mai multe reprezentaţii, pentru că, aşa ca orice actor, şi politicianul ştie ce rol trebuie să joace, şi cum, pentru a avea beneficiu, numai că pe el nu aplauzele îl interesează şi nici aprecierea publicului, public vinovat, de altfel, de introducerea lui în prestigioasa distribuţie. Nu-i nici o problemă în acest sens dacă un deputat PSD, PDL, ori PNL trece peste noapte în altă barcă, până la urmă toate încep cu aceeaşi literă, Nu-i nici un bai că un senator pesedist, penelist ori pedelist, va sta mâine pe alt scaun, mai la dreapta sau mai la stânga, până la urmă acele scaune sunt la fel şi în aceeaşi sală, doar nu stă nimeni pe conştiinţă, ori pe demnitate, şi dacă alţii au făcut-o şi n-au murit, ceilalţi de ce să nu poată proceda la fel. Iată, prin urmare, fără voia dumneavoastră, dragi alegători, ultimii din şirul de interschimbabili Mazilu, Iordache şi Barna, oferiţile aplauze că merită. Hocus-pocus.
Un alt gen de negocieri este, însă, atunci când vine vorba despre realizarea unor legi. Aici nu se mai pune problema terminării rapide, aşa cât ai bate din palme. O lege trebuie rumegată bine în fază de proiect, trebuie întoarsă pe toate părţile, de toate părţile până se ajunge nu la Amin, ci la Amân. La noi toate se amână, vezi Doamne, ca să fie un lucru bine pus la cale în final. Şi uite aşa trece timpul. Cum au trecut 20 de ani de, vor mai trece şi alţii, iar ei bravii noştri conducători tot la masa negocierilor se vor afla, poate alţii, poate trecuţi în alte tabere, dar cu siguranţă deci şi s-o ducă la bun sfârşit, indiferent când va fi acela. Tot auzim o ştire care-şi pierde interesul de cum este rostită – Sindicatele, sau reprezentanţii nu ştiu cărei comunităţi s-au pus la masa negocierii cu un Minister. Şi dăi şi luptă pentru legea salarizării, Şi dăi şi luptă pentru legea învăţământului, pentru legea pensiilor până la noi amânări sau până apar ştiri de genul
„Un loc de veci într-un cimitir din Bacău se vinde cu 2.000 de euro”. Nu contează nici asta, generaţiile viitoare de politicieni vor avea astfel de lucru şi poate până una alta vom avea norocul de a trece şi criza asta nenorocită.
Gheorghe Munteanu
