La 155 de ani de la detronarea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza! – Domnitorul Unirii este mereu, la loc de mare cinstire, în memoria de suflet a poporului român!

827

După ce a fost ales, la 5/17 ianuarie 1859, domn al Moldovei şi la 24 ianuarie/5 februarie, domn al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza, putem spune că a iniţiat o serie de reforme privitoare la adoptarea primei constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma justiţiei, dar şi cea a învăţământului, prin care Domnitorul Unirii a pus bazele dezvoltării moderne a ţării, prin recunoaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar. După cinci ani de domnie echilibrată, pe fondul neînţelegerilor privind reforma agrară, Alexandru Ioan Cuza a organizat o lovitură de stat, la 2 mai 1864, şi a dizolvat Adunarea, elaborând o nouă constituţie denumită «Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris», care îi conferea prerogative legislative şi executive lărgite, iar, într-un asemenea cadru favorabil, a fost posibilă adoptarea unor reforme esenţiale, însă, din cauza domniei sale autoritare, Cuza şi-a atras treptat antipatii pe întreaga scenă politică din ţară, dar şi din străinătate. O nouă lege electorală a fost adoptată la 2 iulie 1864, prin care se mărea numărul votanţilor, care, deşi nu înlătura votul cenzitar, reducea censul şi crea două categorii de electori. Pe lângă cei direcţi, care erau departajaţi prin censul plătit, se introducea şi categoria electorilor primari, iar, sistemul prevedea ca un număr de 50 de asemenea electori să-l aleagă pe unul singur care vota, astfel încât, sistemul de vot cuprindea toate categoriile sociale, chiar dacă ponderea lor în luarea deciziilor era diferită. Pe lângă acest lucru, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza sancţiona şi promulga Legea agrară, pe care o dădea publicităţii împreună cu o Proclamaţie către sătenii clăcaşi, mai ales că una dintre principalele preocupări ale Domnitorului era şi reformarea învăţământului românesc, el hotărând ca Legea instrucţiunii publice să fie promulgată la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, după ce în prealabil a trecut prin Consiliul de Stat şi a fost redus numărul articolelor de la 660 la 480 cu unele modificări, dintre care cea mai însemnată era renunţarea la principiul inamovibilităţii pentru învăţători, institutori şi profesori secundari, el rămânând numai pentru profesorii universitari.

,,Numai un principe străin…poate închizăşui viitorul României”! (??)
În asemenea împrejurări bazate pe lipsa de unitate de vederi, «Monstruoasa coaliţie», care îi reunea pe liberali şi conservatori, a cunoscut o revigorare, mai ales după ce preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 – 26 ian./7 febr. 1865) a fost silit să demisioneze în 1865. Totodată, moşierimea conservatoare, lovită în urma aplicării reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult înspre această coaliţie, chiar şi acea parte a moşierimii care îl sprijinise anterior pe Cuza, a trecut de partea adversarilor săi. Desigur, chiar neînţelegerile dintre liberalii-moderaţi, grupaţi în jurul lui Nicolae Kretzulescu, şi liberalii-democraţi, conduşi de Christian Tell şi Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la slăbirea poziţiei domnitorului, inclusiv în rândurile burgheziei în formare. Se pare că şi anumite abuzuri şi nereguli administrative, agravarea situaţiei economice, toate au contribuit la creşterea nemulţumirilor în rândul unor pături mai largi ale populaţiei, iar, în plan extern, domnia lui Cuza era pusă în discuţie, încă de la sfârşitul primăverii anului 1865, în urma desfiinţării jurisdicţiei consulare prin punerea în aplicare a Codului Penal, mai ales că puterile garante, în special Franţa, Marea Britanie şi Austria, au luat o atitudine tot mai ostilă faţă de domnitorul român, bănuit că urmărea să proclame prin surpriză independenţa ţării. Puterile garante erau, totuşi, îngrijorate că o înlăturare a lui Cuza ar duce la transformări neplăcute pentru ele, însuşi consulul Marii Britanii se temea de venirea la putere a «republicanilor roşii», iar consulul Franţei de o proclamare a independenţei, astfel că aceştia s-au hotărât să-l sprijine pe domnitor şi să-i consolideze poziţia. În mod paradoxal, chiar intenţiile lui Alexandru Ioan Cuza de a se retrage făceau inutil acest sprijin, mai mult formal, cum a remarcat un om atât de documentat cum este domnul doctor Cornel Munteanu, deoarece Domnitorul Cuza şi-a mărturisit aceste intenţii, nu numai unor apropiaţi, ci şi public, la deschiderea Parlamentului şi la primirea reprezentanţilor consulari străini! Mesajul acesta a stimulat şi a încurajat forţele de opoziţie, care au pus la cale înlăturarea domnitorului de la tron. Încă de la începutul anului 1866, dezbaterile Adunării au devenit deosebit de înverşunate, deoarece, o treime din adunare şi-a intensificat atacurile la adresa sistemului de guvernământ al domnitorului. Trebuie remarcat faptul că amendamentul propus de opozanţi privind restabilirea libertăţii presei a fost aprobat la 10/22 ianuarie 1866 cu 58 de voturi, contra 44, iar, a doua zi, adresa de răspuns a majorităţii la mesajul de deschidere a Adunării a fost adoptată cu 84 de voturi, împotriva a 37 şi 7 abţineri. În astfel de condiţii, Al. I. Cuza, primind răspunsul la mesaj, şi-a manifestat nemulţumirea pentru activitatea turbulentă a deputaţilor opozanţi, ceea ce a făcut ca la 21 ianuarie/2 februarie, Adunarea să respingă urgenţa discutării proiectului de lege privind amânarea aplicării sistemului metric, aşa cum era cerută de către guvern, cu 68 de voturi, împotriva a 58, iar a doua zi se vota textul proiectului modificat de minoritate! Deci, pe fondul acestor dispute, se pare că situaţia guvernului devenea tot mai precară! Astfel, la 26 ianuarie/7 februarie, acesta şi-a dat demisia, iar peste patru zile, Nicolae Kretzulescu anunţa că domnitorul respinsese retragerea guvernului, înlocuind doar pe generalii Florescu şi Manu, ceea însemna că într-un asemenea context, răsturnarea domnitorului era iminentă! În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Alexandru Ioan a fost silit să abdice, deci, a fost detronat, căzând victima unei conspiraţii! A fost un complot politic bazat pe trădarea unui grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea domnitorului! În seara zilei de 10 februarie, Cuza a fost prevenit de către cei apropiaţi, că se pregăteşte un complot împotriva sa, de aceea, chiar a dat ordinul de a dubla garda palatului, însă, în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice!

,,Ca peste tot în lume, înalta trădare şi complotul de înaltă trădare au fost considerate crime şi pedepsite dintotdeauna”!
Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care i se amintea «angajamentul» pe care şi-l luase la înscăunare, de a se retrage de la domnie: „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”, mai ales că în ziua următoare, Cuza avea să-i scrie generalului Nicolae Golescu, arătându-i că ,,Numai un principe străin…poate închizăşui viitorul României”, după care Domnitorul Unirii a luat calea exilului, ajungând în Germania, unde s-a stabilit la Heidelberg. Acolo, după detronare, într-o discuţie cu şeful misiunii diplomatice franceze la Bucureşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să spună: „Dta ştii că principiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu, căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României! Cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”.
-Ducele: Ei, bine, ne-am săturat de Carol, este destul!
-Cuza: Pentru ce?
-Ducele: Ei, dar este cât se poate de prusac! Şi-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu(??!!). Alianţa cu împăratul, miniştrii săi sunt în relaţii supravegheate cu Rusia. Delicateţuri de ambele părţi – evident, pe fond de autoapărare! Se joacă ceva, nu credeţi?
-Cuza: Că ruşii se folosesc de acei oameni şi se vor servi până când vor fi câştigat ceea ce este de câștigat şi că-i vor abandona, atunci când nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav ca faptul că dumneavoastră păreţi a vă teme! Încearcă să se păcălească unii pe alţii!
-Ducele: Da! Rapoarte alarmante, pentru că Brătianu vrea să-l răstoarne pe Carol şi să proclame republica.
-Cuza: Credeţi că ţara îi va urma?
-Ducele: Nu ştiu ce să cred! Vă mărturisesc că sunt foarte stânjenit! Mai înainte, politica din Principate se făcea la Constantinopol şi la Paris. Acum se face la Viena, de când suntem în alianţă cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni! Primesc rapoarte contradictorii de la Bucureşti, Iaşi, şi v-aş fi recunoscător să vă ştiu părerea!
-Cuza: Permiteţi-mi, domnule duce, să vorbim în termeni academici şi să vorbim despre lucruri mai agreabile! Situaţia politică din România este un subiect care nu mă atrage! Sunt jenat! Dumneavoastră sunteţi ambasador, eu sunt un principe detronat! Vedeţi, domnule ambasador, vreţi, cumva, să mă faceţi principe al hazardului, aţi venit să-mi faceţi nişte propuneri?
-Ducele: Acum ştim adevărul, dar, am fost prost informaţi, am făcut şi prostii!
-Cuza: Ca peste tot în lume, înalta trădare (hiclenirea sau hainia Domnului ţării) şi complotul de înaltă trădare au fost considerate crime şi pedepsite dintotdeauna, începând cu «Legea ţării» şi până la codurile penale moderne prin pedeapsa capitală! Totuşi, folosirea trădării în scopuri politice a condus adesea la impunitate şi chiar la considerarea autorilor săi, ieşiţi învingători, drept eroi naţionali! Iar butada lui Napoleon «iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători» a rămas şi ea, în toate cazurile, valabilă…”! În final, e bine să se ştie că până la sfârşitul vieţii sale, la 15 mai 1873, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în lipsă, deputat în Parlamentul României, în cele din urmă împlinindu-i-se marea lui voinţă de a fi înmormântat în ţară, la moşia sa de la Ruginoasa.
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here