Întâlnirea cu aproapele nostru – 2. Școala de Literatură de la Târgu-Jiu: Lazăr Popescu

573

1. Himeristul pe poteca cuvântului
Un critic literar autentic citeşte tot ce-i cade în mână, dar ca să se dumirească, prin comparaţie, cine e scriitor profesionist şi cine-i condeier amator. Gorjul are câţiva autori remarcabili. Printre ei se numără obligatoriu Lazăr Popescu, din mai multe motive: e un creator complex, rotund, total, e superior multor colegi de breaslă prin cultură, lectură savantă, abordare… transdisciplinară a temelor; vocația poetică i-o văd reconfirmată în 2020 şi prin volumul de „poesii” 2015 – 2019, „Anotimpuri repezi”.
Am scris cu aceeași aplicație hermeneutică şi empatie şi despre cărţile-i anterioare, fie ele de proză ori de critică literară, de lirică ori de teatru. L-am considerat un adept al reîntoarcerii la clasicitate, la incantaţie magică, la „imaginea de armonică roşie”, la René Char, Ezra Pound, Friedrich Holderlin, Odysseas Elytis şi… Marian Drăghici „cântând la Ukulele”.
Poetul aduce „alchimiile interioare” în „prim-plan” precum Mircea Bârsilă „întârziind o clipă, cu mâna-i, pe acordeonul soarelui”. Aceste transmetafore trădează din start pe poetul care ţinând un „fals jurnal” îl retrocedează celui mai autentic regim de poeticitate frustă, de o concreteţe tulburătoare. Cu vocea-i de alchimist al cuvântului (ca şi mine de altfel în „Ultimul Alchimist” – n.m.), Lazăr Popescu trezeşte delicateţea neştiută a ceasului mirării.
Ciclul „Poeme cu Himera” te provoacă la reimaginarea semnului pe convenţia celor trei relaţii: simbolică, paradigmatică, sintagmatică. Având o triconştiinţă, deci (simbolică, paradigmatică şi sintagmatică), poetul se avântă într-o adevărată reimaginare a semnului; el are viziuni, el vede semnul mişcându-se în câmpul semnificaţiei, el are vedenii ale ideilor sensibile, el implică dezinvolt o transimaginare a profunzimii, trăind lumea abgrundian, dinamic, propulsată de istorie, „proiectată în nicăieri.”. Jucându-se cu vidul, poetul pare să vrea să revină la autosacrificiu: „Smulg durerea din lume/ şi mi-o înfig în piept”. Obosit de postmodenitatea lumii vagi, aproximativă, Lazăr Popescu îşi asumă, ciudatul destin şi fel de a fi… printre oameni aproximativi” (deci nu… relativi, comuni, recenţi etc.). Fuge din sine deci, „pe o potecă a cuvântului” (a se citi: către idiomul transretoric propriu – n.m.), himeric (abordând himerist, precum alţi comilitoni actuali, fenomenul „în vidul neînţeles – n.m.), muşcat de alean, înlănţuit într-o expresivitate postulând un semnificat suveran, extras fie dintr-o interioritate ultragiată fie dintr-o poveste compensatorie.
Străbaterea scriiturii lazărpopesciene e un risc pentru orice interpret ad-hoc, căci ea trimite la noncontradicţie, nonrepetiţie, antidegresivitate, inocenţă erudiţională. Totodată, vorbirea-acţiune şi vorbirea-povestire aparţin aceleiaşi revolte împotriva neştiinţei de a şlefui diamantul metonimic, fixat în „ceas meditativ”, leibnizian, sfâşiat între alternative, pe de o parte rămânerea pe de alta depăşirea, având drept terţ inclus Himera.
Peste formă şi iluzie, Lazăr Popescu întipăreşte un sigiliu permanent. Asta înseamnă: modalitate de a şti „chiar a stelelor taină…”; oximoronizarea cotidianităţii „Şoferul Tomiţă ascultă Mozart”, motivarea arbitrarietății, în manieră haijinică: „Mama s-a dus/ să se odihnească în stele./ Tata plecase mai demult/”; „absenţa ca o muzică infinită”, când „«Sabba danam dhamma danana jnati»se repercutează ca «Ihi passika»; mai înseamnă lecturarea unei cărţi despre cunoaştere ori despre „filosofia pădurii”; în fine ispita antidiscursivă a sublimării în cântec: „Trandafirii grădinii/ fac cu ochiul/ Căii Lactee” (Popescu, 2020, Haiku, în „Anotimpuri repezi”, p.32).

2. Opţiunea raportării
Se simte în cele din urmă în „noua fază” a poeziei lazărpopesciene dimensiunea intelectivă, jocul liber al minţii plutind pe deasupra textului literar, în scopul de a-i surprinde cu simplitate şi răbdare trăsăturile caracteristice.
Poetul îşi face el însuşi accesibile valenţele scriiturii, lăsându-l pe cititorul întâmplător să-i expliciteze/ evalueze efectele stilistice, inventivitatea creatoare a rostirii poetice, pregnantă şi inimitabilă, de o fulgurantă unicitate. Şi să-i certifice coerenţa scriiturii, rezultată din dublul caracter al vocaţiei de poet-filosof şi de critic-poet par excelence, dar şi consecvenţa speculativă.
Compunând „inerente / poeme concurente”, Lazăr Popescu scrie „poezii în minte pe troleibuz” în iulie când „se coace esenţa umană”. Influenţat de Giuseppe Ungaretti, de Ezra Pound, poetul gorjean se lansează în „neştiute combinaţii” de retortă alchimică; are reverii paradiziace şi erotice: „Azi voi pleca, îmi voi chema iubita la cules de fragi”.
Opţiunea raportării la un model-monstru ca Ezra Pound e salutară pentru renaşterea ca poet a lui Lazăr Popescu. Aceasta survine din arta de a merge cu pasul pământului. O abia schiţată ars poetica o avem în poema „autobiografică” şi autoreferenţială „Vezi…” (Popescu, 2020, p.39): „Vezi tu, bătrânule însingurat/ acuma aflu eu/ că şi tu ai scris/ despre amarul vector./ Eu, în felul meu,/ ca un copil de ţară,/ jucându-mă cu arcul/ în seara liniştită/ pe uliţa cu praf uitată…/ Şi nimic nu ştiam,/ chiar nimic nu ştiam/ despre amarul vector…/ Poate doar bănuiam,/ poate doar intuiam./ Tu, în felul tău, Ezra, desigur în felul tău.”.

3. Nordul şi Sudul
Ca poet, Lazăr Popescu e „trăitor şi muritor în secundă”. „Cuvintele toate spre sud se îndreaptă/ şi plânge şi tremură linia dreaptă”. În „Scrisoare celui ce închis a fost în cuşcă”, autorul i se adresează direct lui Ezra Pound ca să denunţe dăunătorii din ţara sa, dar în „Breviar” ar alege „de-a doua patrie Grecia/ chiar de-i acum pe butuci, datornică până peste cap”. „În spatele casei de la Deal, iarba creşte fără să ştie”. Vara-i frumoasă „ca o imagine a mării la orizont”.
Meditând însingurat, poetul îl reciteşte pe Vivekananda „cu adevărul lui chiar tăios, poate” şi îl citează, în sanscrită, curat hermeneutic. S-ar face „ucenicul lui Hi Kang, sub salcia din mijlocul curţii. Apoi îmi dedică mie poemul „Trou de verdure”, iar lui Ion Hirghiduş „Tristeţe în grădină”. Când optează pentru distih, Lazăr Popescu e memorabil: „Nordul Său şi Sudul meu/ căuta-se-vor mereu…” Şi iarăşi e remarcabil în vreo „Litanie” transeminesciană, cu iz oarecum folcloric şi sentimental. „Rotund” e încă o ars poetica admirabilă: „Cuvântul sfârşeşte-n tăcere./ Tăcerea se topeşte-n cuvânt.” La început a fost muzica”. Un „poem înierbat” are „sunete subtile”. Târgu-Jiul e de o sărăcie lustruită „un sat cu blocuri de fapt”. Linia unui verb ajunge la poetul care aşteaptă „un alt alfabet şi o altă rostire” în „extazul tăcut al munţilor”.
Invocându-l pe Dumnezeu, îl intertextualizează pe Eminescu cel din „Odă”. Citez: „Doamne, redă-mă sensului ce va fi fiind”. Ca pe Bacovia, melancolia îl prinde-n autobuz: ca să cadă imediat în visare, invadat de „un brusc sentiment al trecerii încete” „Îşi întocmeşte un catalog al ratărilor” întrebându-se „ce-o fi cu ţara asta c-a ajuns pe buza prăpastiei?!”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here