Însemnări de lectură – Încă un mugur pe ramul literaturii gorjene: Flavia-Maria Căpăstraru

682

Experimentatul critic literar care am fost şi încă sunt, de voie – de nevoie, continuu să cred că pe ramurile literaturii din Gorj mai apar muguri care să confirme noile nume răsărite dintr-un trunchi noduros şi „vechi” de peste 100 de ani precum (hai să le numesc pe cele mai reprezentative: Roxana Lupescu-Deca, Mitel Milosteanu, Sorina Sandu, Cosmin Miuţe, Victoria Stolojanu-Munteanu, Silviu Doinaş Popescu, Mihai Amaradia, Nicoleta Crăete, Teodora-Cristina Danciu). Iată, lor, li se alătură Flavia-Maria Căpăstraru, cu un volum de debut editorial, la Editura Măiastra, Florin Arpezeanu, Cosmin Sebastian Cercel ş.a.
Cartea Flaviei-Maria Căpăstraru a apărut cu o prefaţă semnată de consacratul poet motrean Ion Sabin Cerna, care-i subliniază, succint, calităţile: vibrarea în context cu infinitul, în acest sens poeziile fiind nişte autentice vibrotexte; ecourile limbajului înfăşurate în matricea existenţei; sentimentul dragostei care se ontologizează tulburător; dialogismul de un firesc magico-mitic; lirismul întors deseori asupra lui însuşi; simbolistica naturistă (încă timid culturalizată – n.m.); respectul patriotic pentru bunii şi strămoşii tutelari.
La rândul meu, ca recititor, nu aduc argumente în favoarea depoziţiei mele autoritar-protectoare ci elocvente elemente de-a căror veridicitate nu ai cum să nu se laşi deja convins. Astfel tânăra condeieră celebrează în acoladele ei prozodice primele ei incipituri de reflecţie/ meditaţie: singurătatea, melancolia, unicitatea, iubirea, tristeţea, căderea în nefiinţă, toate motive romantice, simboliste ori existenţialiste, evident integrate în orizontul unei copilării şi al unei adolescenţe care-şi problematizează, avant-la-date/ precoce, condiţia umană.
Prezenţa imaginii îngerului mă determină să-i prevăd o evoluţie înspre sacralitatea recuperată de noua nouă paradigmă, promovată de mine în România şi în Europa (inclusiv în Moldova de peste Prut – n.m.) după anul de graţie 1998 – n.m.). A se desluşi resorturile de substrat din compuneri delicate dar cu intuiţii de bun augur precum: Îngerul şi fata, Îngerul, Steaua.
Sensibilitatea şi inteligibilitatea, identitatea şi societatea, consună paideic, poeta nevârstnică îşi elogiază familia în rânduri străbătute de un fior sincer, de o trăire a alterităţii asumate cu o rară căldură sufletească.
Exigenţa-mi, inevitabil doctorală, găseşte peste tot insule de poezie pură, aurorală. Citez cu o nereţinută satisfacţie, precum Roland Barthes cândva, în eon deconstructivist, câteva eşantioane care-mi motivează fugarele însemnări de faţă: „În zarea depărtată/ Cu o scurtă sclipire,/ O caldă prevestire/ Apare-nflăcărată./ Cine apare oare?/ Cu lăncile luminii/ Aprinse cu ardoare?/ Da… este mândrul soare” (Bună dimineaţa, p.25); „Îl simt cum trece peste viaţa mea/ Cu vibraţiile ascunse din nori./ Îi simt plutirea pe întinderea albastră,/ Dar deodată, cu pasul lui uşor,/ încet, s-a lăsat purtat de val,/ Ajungând pe-al visului meu ţărm.” (Îngerul, p.33)
Dar Flavia-Maria Căpăstraru posedă şi harul fabulei (O zi cu ploaie), pe cel al baladei (Balada celor patru flori certăreţe), pe cel al epigramei în stilul lui Marţial (Pădurea citadină) ş.a.m.d.
Însemnările pe marginea cărţii „Muguri pe ram” merită a fi completate cu trei poeme care o anticipează plauzibil ca viitoare poetă a Motrului, a Gorjului, a României: Cădere în nefiinţă, Terra noastră, Pentru ce?.

Cădere în nefiinţă
Prin mângâierea unui înger
Visele mă împing în negură
Şi raţiunea mi se dizolvă în neant,
Iar respiraţia sacadată curge
Cu amintirile ce-mi răscolesc sufletul.
Şi ochii-mi confuzi clipesc des
Şi simt că-mi ajunge,
Că nu mai pot să suport
O viaţă invadată de focul răvăşit.
Şi tăcerea devine tot mai apăsătoare
Şi-mi urlă mori în urechea stângă,
Iar ploaia deasă îmi străpunge fiinţa
Şi gura mi se face pungă,
Inima-mi strigă după soare
O, buze, poarta sufletului meu
Cu toată forţa din trupu-mi plăpând,
Din coşmar eu mă trezesc plângând.
Doresc să-mi revin din acest vis
Plin de confuzie şi de teamă,
De gânduri negre şi iarăşi gânduri negre.

Terra noastră
Am o floare şi încă o floare
Plus o mie de alte flori,
Am un soare, doar un soare
Fără de alţi o mie de sori.
0 pădure plus un copac
Fac o pădure mai mare,
Iar un om cu încă un om
Pot ucide astă pădure.
Am o mână şi încă o mână
Plus o mie de alte mâini,
Dacă toate acum se adună
Terra va scăpa de răni.
Am o gură şi încă o gură
Plus o mie de alte guri,
Toate acum pot striga:
Pădure nu mai omorî.
Am o mamă şi încă o mamă
Una albastră, verde, gri,
Asta-i Terra noastră dragă
Cea cu milioane de copii.

Pentru ce?
Pentru ce să moară iarba
Şi să plece-a vieţii muză?
Iar un vânt s-aducă vrajba
Numai iarba să n-auză.

Pentru ce să mai iubim
Dacă dragostea păleşte?
Cine iubeşte-i infim,
Infinitul nu iubeşte.

Pentru ce să curgă sânge,
Hrana clocotului iad?
Dacă flacăra se scurge,
Scurge-se trupul în vad.

Pentru ce să vezi lumina
Dacă-n ochii-ţi-e otravă?
Pentru ce să guşti ţarina,
Dacă ţarina te-ngroapă?
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here