Jean Bărbulescu
Scund, rotofei, cu o figură bonomă. Ochi vioi, scăpărători, inteligenți, gură mică, rotundă, veșnic zâmbitoare. Glas plăcut, muzical.
Cu un cuvânt, un om care atrăgea de cum îl cunoșteai.
Era într-o permanentă stare de activitate.
A fost poate cel mai energic bărbat pe care l-am întâlnit de-a lungul anilor. Poposise în Gorj după Primul Război Mondial.
Absolvent de liceu, după ce terminase războiul, nu s-a înapoiat în Dâmbovița sa natală, ci a rămas în Târgu Jiu. Posedând o frumoasă cultură și simțind o deosebită înclinare spre gazetărie, a scos în orașul nostru timp de mulți, mulți ani cel mai bun periodic al Gorjului și poate printre cele mai izbutite publicații provinciale din țară, săptămânalul, iar uneori bilunarul Gorjanul, al cărui titlu, buna lui soție a pus să-i fie gravat pe crucea de pe mormântul lui Jean Bărbulescu de la cimitirul din Târgu Jiu, alături de numele aceluia care i-a dat viață.
Aceste două nume Gorjanul și Jean Bărbulescu s-au înfrățit, s-au contopit și așa vor rămâne în istoria culturii gorjene.
Cel mai important lucru pe care l-a realizat această publicație a fost întâlnirea în coloanele sale a celor mai bune condeie ale gorjenilor răspândiți în țară. Și erau multe, fiindcă județul nostru, sărac fiind, își trimitea anual solii muncii în întreaga țară, fiindcă locurile și pământul de aici nu-i putea hrăni. Prin Gorjanul cei plecați în toate ramurile de activitate: muncitori la sondele de pe Valea Prahovei, mineri în Valea Jiului, meșteșugari sau mici ori mari comercianți prin București și pretutindeni, preoți, învățători, profesori, ingineri, avocați, magistrați, cu toții țineau legătura cu județul lor prin această gazetă a lor. Pentru fiecare constituia o scrisoare primită cu regularitate de pe meleagurile dragi. În Banat, în Ardeal, în Bucovina, în Dobrogea, în Basarabia, ca și în Moldova și fosta Țară Românească – Muntenia și Oltenia, toți îi recunoșteau pe gorjenii stabiliți pe acele meleaguri după – abonamentul la Gorjanul, pe care începuseră a-l cere ca și cititori și alți români negorjeni.
Când, după 1947, a început prigoana a tot ce fusese românesc, articolele publicate în această gazetă serveau ca documente pentru arestarea celor care au scris cum au simțit, simțind românește. Gorjanul era distrus, ars, urmărit ca un inamic. Mai târziu, după ce conducătorii s-au săturat a se considera bastarzi, au început să-și caute părinții. L-au reconsiderat pe Blaga, pe Iorga, pe Octavian Goga și pe alți corifei ai literei românești despre care zece, cincisprezece, douăzeci de ani, sute de mii de tineri, milioane chiar, au trecut prin școli și facultăți fără să le audă numele și să le cunoască opera. Au pornit și în căutarea Gorjanului. Acum o lună, un șef al zilei m-a rugat să-i indic unde ar găsi întreaga colecție a acestei gazete, fiind dispus a plăti oricât, numai s-o aibă.
– Cunosc un loc unde, socot, v-ar pune-o gratuit la dispoziție.
– Unde?
– La Securitate.
A oftat, îngăimând cu amărăciune:
– N-o au. Și-au decupat doar articolele …
– …pe baza cărora au băgat oameni în pușcărie sau i-au dat afară din servici. E greu să mai învii un om, e chiar imposibil, deși acesta, s-a descoperit ulterior că n-a fost atât de vinovat ca să i se taie capul.
– Așa au fost vremurile. Astăzi s-au schimbat.
– Da, da, cunosc povestea tăvălugului, a apelor turburate de anumiți oameni, tocmai spre a putea pescui în ele. Numai că, vedeți, ce s-a pierdut ca timp și creație, de atunci și până acum, și ce s-a distrus din ce-a constituit zestre națională, niciodată nu se va mai recupera. Căutați zadarnic Gorjanul pe care l-ați ucis. Nu-l veți mai găsi. De asemenea, nici epoca pe care a oglindit-o cu mult curaj în vremea sa.
* *
*
Pe Jean Bărbulescu l-am cunoscut în 1929, nu în Târgu-Jiu, ci la Săcelu, o stațiune balneară din nordul Gorjului.
Stațiune mică, lume puțină, nu era greu să se apropie om cu om, mai ales noi, mai mult latini, care nu puteam trăi fără vorbă, multă vorbă.
Firește, ne despărțea un număr de ani. Eu abia împlinisem douăzeci de ani. Jean Bărbulescu venise ofițer, după ce făcuse războiul, și avea peste 30 de ani. Ne apropia însă condeiul. Directorul Gorjanul-ui poseda un fler deosebit în a-și apropia orice om care se pricepea la mânuirea frazelor și stăpânea pe lângă talent și oarecare idei sănătoase.
Am intrat în vorbă așteptându-ne rândul la baie. Tânăr fiind, m-a impresionat că bărbatul acesta, vârstnic pe lângă mine, nu dezvăluia nimic din morga ciocoiască, nici din îngâmfarea bogăției burghezilor înfumurați că sunt stăpânii sacilor cu bani, așa cum de obicei arătau mulți dintre oamenii de după Primul Război Mondial, mai ales parveniții, care mai ușor acumulaseră averi decât cultură și civilizație.
Jean Bărbulescu citise probabil câte ceva din însemnările mele din Curentul nou, condus de Grigore Geamănu sau în Românismul lui Vasile Isac. Discuta cu mine fără să-și dea aere de mare director de ziar, de bărbat, pe lângă mine aproape copil. Mă trata de la egal la egal și ca vârstă și ca importanță socială. O vorbă plăcută, o voce cu o rezonanță încântătoare, o apropiere de la inimă la inimă, cum nu mai întâlnisem. E omul care așa mi-a rămas în suflet până astăzi, când bunul Jean Bărbulescu nu mai este demult printre noi, după ce s-a călătorit dintre oamenii cărora le-a făcut mult, mult bine, iar ei i-au răspuns răpunându-l.
*
Am plecat ca învățător în Basarabia.
De acolo am continuat timp de peste zece ani să colaborez la Gorjanul. Îi scriam lui Jean Bărbulescu și-mi răspundea. În toate vacanțele de vară, când treceam spre Celei, satul meu natal, să-mi văd părinții, îl vizitam și pe prietenul tot mai prieten, având comună gândirea și simțirea semănate prin litera gazetei ce-o conducea.
Era poate unica publicație provincială din țară care trăia și prospera prin ea însăși, fără a fi aservită vreunui partid politic. Singura concesie pe care o făcea Jean Bărbulescu era aceea de a sprijini uneori și câte o simpatică nulitate politică, păcat minor față de invazia de mai târziu a unei imense majorități de nulități în conducere.
În acești zece ani Gorjanul și-a ridicat o tipografie proprie, care în afara gazetei a mai tipărit și diferite plachete cu versuri ale poeților gorjeni pe care înțelegea să-i ajute a se afirma. De asemenea, scotea și multe din imprimatele necesare diferitelor instituții și întreprinderi. Totul dovedea că Jean Bărbulescu nu era numai un bun condeier, ci și un om de afaceri foarte priceput. Se pusese în slujba nevoilor orașului și județului, dar știa să și câștige în mod cinstit. După mine, un motiv în plus de a-l admira.
Și-a construit și o vilișoară, pe bulevardul Brâncuși. Modestă, după puterile unui muncitor care din zori și până în noapte lucra fie în tipografie, fie în redacție sau la administrația gazetei, ocupându-se de cele mai mici amănunte.
I-am apreciat truda abia în anul 1940, când am venit în primul refugiu din Basarabia în Târgu Jiu. Și multe am avut de văzut în anul în care l-am urmărit, admirându-i bunătatea și tenacitatea.
*
Într-o zi am observat cum a intrat în redacția de pe strada Victoriei, acolo unde astăzi este o autoservire, un om cu o figură colțuroasă, un muncitor care s-a oprit lângă ușă. Din conversația lui cu directorul, am înțeles că era birjar.
I s-a plâns de nedreptatea pe care i-o făcuse un perceptor cu anumite impozite.
– Pierd, domnule Jean, pierd. Și de unde? Suntem atâția birjari în târgul ăsta păcătos în care aproape nimeni nu se mai suie în trăsura mea cu pernele desfundate. M-a impus mult, prea mult față de câștig. Mai ales că am cinci copii. Dumneavoastră știți, mă cunoașteți. Întreținerea cailor mă costă. Copiii se mai pot culca flămânzi, dar calul pe care îl înham a doua zi, nu. Ajutați-mă. La cine să mă rog?!
După o clipă de gândire, Jean Bărbulescu a ridicat receptorul telefonului, sunând la Prefectura de județ. Era prieten cu directorul. I-a spus pe scurt păsul omului necăjit, cerându-i sprijinul. Apoi a tăcut, ascultând ce i se indica de la capătul celălalt al firului.
Când totul s-a terminat, s-a așezat la mașina de scris ticluind o cerere pentru cel care îi bătuse la ușă plin de nădejde. I-a citit ce a scris și l-a pus să iscălească, apoi l-a lămurit unde să meargă spre a i se face dreptate, fiindcă… vezi tu, Ioane Șotîlcă, n-o să sărăcească țara pentru cei câțiva creițari pe care nu ți-i mai scoate ție din buzunar. Și cu asta sper că seara n-o să mai dai mâncare numai cailor, ci și copiilor. Ei nu trebuie să fie înhămați la trăsură, ci la învățătură, să se pregătească pentru o altă viață în lume.
*
În timpul acela la lagărul de deținuți politici din Târgu-Jiu se aflau și personalități din lumea literelor. Știu când Jean Bărbulescu îi ducea cărți și mâncare lui Tudor Arghezi și l-am auzit discutând cu colonelul Leoveanu, comandantul lagărului, pe care îl sfătuia prietenește să ușureze viața unor oameni, români și ei, dar cu păreri asupra cărora viața și experiența încă nu și-au spus cuvântul.
Unii care se pricepeau la lucrările tipografice veneau și lucrau culegând litere ori învârtind roțile tiparnițelor. Între aceștia l-am văzut și am aflat că se numește Vasile Vâlcu, omul care mai târziu a ajuns în comitetul central al partidului comunist (și prim-secretar al regiunii Constanța. n.n.S.P.).
În fiecare seară, după terminarea lucrului, Jean Bărbulescu îi așeza la o masă, servindu-i mezeluri și câte puțin vin.
Mă gândesc la acest tratament al acelora care ne-au vârât pe noi în închisori și lagăre peste câțiva ani, acolo unde nu vedeam o bucățică de hârtie tipărită, iar treburile ni le făceam într-un hârdău desfundat, chiar în camera unde dormeam pe jos.
Atunci când Jean Bărbulescu, prin 1950, a ajuns în închisori, nici unul dintre cei care îi ajutase nu și-a mai adus aminte de el, deși unii erau mari șefi, iar Tudor Arghezi, poetul și scriitorul care îl compara pe Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Dragoș descălecătorul pentru a-și păstra vila și grădina… Va urma
de Sabin Velican
