In Memoriam – Dr. NICOLAE HASNAŞ – Ariciul cu inima de aur(I)

710

Când l-am cunoscut pe doctorul Nicolae Hasnaș, eram copil de treisprezece-patrusprezece ani.
Abia trecuseră câțiva ani după Primul Război Mondial.
Îmbolnăvindu-mă, tatăl meu m-a dus la spital, la acest renumit medic poposit de pe meleagurile Moldovei pe pământul oltenesc, în Gorjul despre care – după ce l-a cunoscut, trăind aici o jumătate de veac -, a scris mai frumos ca oricare gorjean.
M-a cercetat repede, dar atent și i-a înmânat tatei o rețetă. Când acesta a vrut să-i achite costul consultației care se făcuse în afara programului, Hasnaș i-a strâns degetele deasupra banilor, grăindu-i repezit, aspru, aproape, dar cu un conținut izvorând din inima unui om adevărat:
– Cumpără din banii aceștia ceva pentru copil.
Și nu ne văzuse niciodată până atunci.
La fel proceda cu toți săracii pe care îi căuta, ajutându-i ca medic, fără să le primească plata. Unora le și explica:
– N-aveți grijă. Sunt destui oameni bogați. Se îmbolnăvesc și ei ca toți oamenii și-mi cad în palmă. Îi tratez bine, firește, dar am grijă să-i pun să plătească și pentru voi, cei cu mai puțini bani, fiindcă n-aveți nici o vină că v-ați născut săraci și că până acum nu v-ați putut înavuți.
La început, cei care îl cunoșteau, auzindu-l cum strigă, cum îi ocărăște în special pe cei care veneau târziu sau prea târziu, cu câte o boală, oamenii se înfricoșau. Cu timpul, au început să-l judece nu după asprimea cuvintelor, ci după bunătatea faptelor.
Putea să și înjure pe cineva, dar în nevoie nu l-ar fi lăsat.
Odată, cineva făcând o aluzie la purtarea lui cam grosolană cu bolnavii, doctorul Hasnaș a replicat:
– Prefer eu și o preferă și oamenii chinuiți, care doresc să le spui adevărurile pe un ton dur, dar să mă ocup de suferințele lor, căutând să le tămăduiesc sau măcar să le micșorez, decât să fii precum acele mironosițe care îți grăiesc frumos, te ling cu vorbe dulci, dar fără să miște un deget să-ți vie în sprijin, până dai ortul popii. Nu, nu-mi place rolul de fariseu. Acesta a fost ariciul cu inima de aur, doctorul Nicolae Hasnaș, adoptat pe la începutul secolului XX de județul Gorj, om mult superior mediului în care a rămas să muncească pentru gorjenii pe care la rându-i i-a adoptat.
Când s-a construit localul școlii normale din Târgu-Jiu, doctorul Nicolae Hasnaș a fost președintele Comitetului școlar. Clădirea frumoasă, tipică pentru asemenea școli s-a ridicat în primul rând datorită sprijinului dat de dr. Angelescu, ministrul Învățământului, dar la stăruințele doctorului Hasnaș, fruntaș liberal în Gorj. Abia se terminase Primul Război Mondial. Erau vremuri de sărăcie. Bugetul statului era redus. Apuca din el cine putea, ca în toate vremurile.
Hasnaș n-a fost însă numai un președinte figurativ. Se ocupa îndeaproape și de progresele construcției noului local, dar și de bunul mers al școlii care funcționa într-o clădire sărmană de lângă teatrul Milescu, pe strada Unirii, aproape de linia ferată, acolo unde de astăzi e o secție – dermatologia – a spitalului județean, o clădire aproape vârâtă sub actuala pasarelă.
Venea des prin clase și în sala de mese. Cerceta ce mâncăm și l-am auzit odată nemulțumit de dormitoarele improvizate într-o casă cam dărăpănată de pe strada Victoriei.
Ultima dată când l-am văzut, înainte de a intra în învățământ, a fost la înmânarea premiilor, la finele anului școlar, în 1928. Doctorul oferea în fiecare an un premiu de 1000 de lei elevului cu media cea mai mare pe școală. În anul acela am primit eu acești bani din care mi-am făcut niște haine care tot timpul cât le-am purtat mi-au amintit de bunul președinte al Comitetului școlar. Suma nu era mare pentru un om ca el, dar câți alții mult mai bogați nu se gândeau niciodată să încurajeze munca tinerilor prin asemenea gesturi?!
Iar pentru mine, care nu văzusem niciodată o mie de lei la un loc, banii aceștia erau foarte mulți și eram fericit și mândru că i-am câștigat și cum i-am câștigat. Timp de aproape doisprezece ani am lipsit din Gorj, făcându-mi serviciul în Basarabia.
Citeam în presă despre activitatea politică și socială a doctorului, prefectului, senatorului Hasnaș. Era în plină vigoare și creativitate. Permanent în slujba poporului țăran, fie ca medic, fie ca șef al administrației județene, fie ca parlamentar.
Am aflat că i s-a propus a fi ministru, dar a refuzat. Peste ani, când am stat de vorbă ca prieteni asupra acestui punct, doctorul Hasnaș m-a lămurit cu accentul lui repezit de moldovean:
– Nu m-am putut dezlipi de tot ce făcusem în acest județ, de care se vede că rămân pentru totdeauna legat. Un ministru trebuie să stea mai mult la București și mie mi-a fost cu neputință să-mi părăsesc bolnavii, alegătorii, gorjenii pe care îi știam cât de mult cred în mine și câte așteaptă de la mine. Țara putea găsi un ministru și mai bun decât doctorul Nicolae Hasnaș. Gorjul, eram încredințat, nu avea pe cineva care să-l iubească mai mult decât păcătoasa mea ființă omenească. Aici crescusem, aici devenisem om, printre acești oameni unde am poposit sărac, tânăr și bolnav. Aici am înțeles cât de mult câștigi dăruind. Oamenii aceștia, gorjenii aceștia, erau ai mei și eu al lor. Știam că nu m-ar trăda niciodată și de aceea nu-i puteam părăsi. Conviețuirea cu sărăcia gorjenească era o cinste mai presus de aceea de a fi ministru. L-am ascultat și l-am privit în tăcere.
S-a întrerupt brusc, oarecum enervat pentru momentul de efuziune sentimentală, dar l-am văzut că nu i-a părut rău fiindcă s-a destăinuit. A înțeles că tot ce-a spus a constituit clipa solemnă a depunerii unei mărturii în urna posterității.
Oamenii oameni, înrudiți prin gânduri chiar neexprimate, se înțeleg fără lămuriri convingătoare. Simțirea ține locul raționamentelor.
Iar doctorul Nicolae Hasnaș, cu toată diferența noastră de vârstă, înțelegea fără explicații că eu înțeleg și ceea ce el nu vroia sau nu putea să exprime.
În aprilie 1944, după al doilea refugiu din Basarabia, m-am stabilit definitiv în Târgu Jiu.
Pe doctorul Nicolae Hasnaș îl vedeam des, dar mai mult pe stradă. Schimbam câteva cuvinte după ce îl salutam și credeam că neînsemnata mea persoană e una din miile de oameni care îi dădeau la fel binețe.
Se sfârșise războiul și vechile partide istorice începeau a se reorganiza alături de cele noi, socialiste. Într-o zi mă pomenesc la mine acasă cu fostul meu profesor Teodor Gâlcescu. Alături de Stelian Sterescu era cel mai bun prieten al doctorului Hasnaș. Aproape zilnic se întâlneau, discutau.
Gâlcescu îmi spune:
– Am venit să te invit astăzi după amiază la nenea Nicu. Vrea să te cunoască mai bine. Vino. E o cinste pe care doctorul n-o face oricui.
– Mulțumesc. Spune-i că-i mulțumesc, dar nu voi veni.
– De ce? Ești prost?
– Fiindcă l-am auzit odată spunându-i aproape în public învățătorului Alecu Crăciunescu ”mă, tâmpitule, mă, idiotule, mă, boule, mă, vaca lui Dumnezeu!”. Iar Crăciunescu e finul lui Tătărăscu și se aude că va fi numit prefect de județ, pe când eu nu sunt nimic, dar nu aș putea să suport asemenea epitete. Mai bine vreau să le evit.
Gâlcescu a revenit a doua zi:
– Doctorul Hasnaș a râs, s-a distrat grozav când am repetat motivul refuzului tău și mi-a spus că nu trebuia să-l crezi atât de puțin cunoscător al oamenilor. Lui Alecu Crăciunescu i-a turnat toate epitetele care te-au impresionat atâta, tocmai fiindcă îl vor face prefect. Știe că tu n-ai avut niciodată asemenea veleități. Dorește să te cunoască pentru cu totul alte considerente decât cele politice. E sigur că nici nu ești bun pentru politica de nici un fel.
– De unde e atât de sigur?
– Din scrisul tău pe care îl cunoaștem cu toții. I-ai criticat pe toți și nu te-ai atașat nimănui.
– Atunci ce vrea de la mine? Eu nu-l voi putea aproba decât atunci când gândurile, ideile noastre vor coincide.
– Cine știe?! Poate s-o fi săturat de a fi înconjurat numai de oameni de aceeași părere cu el. Tu ești nou aici în Târgu Jiu. Consideră probabil că aduci ceva și pentru acest om care s-ar fi cuvenit să viețuiască în altă lume decât a acestei urbe atât de mărginită.
– Cred că greșești, nene Tudorică. Nu centrele mari determină totdeauna oamenii mari. Ele cel mult îi concentrează. Dovadă este însăși existența acestui om mare, doctorul Hasnaș, în micul nostru Târgu-Jiu, în săracul județ Gorj.
– Deci îl consideri om mare?
– Numai un suflet mic l-ar putea socoti altfel.
– Atunci vii?
-Cred că da.
*
Când au intrat rușii în toamna anului 1944 în Târgu Jiu, în întregul oraș și județ au fost răspândite foi volante tipărite cu scris mare, citeț, prin care cetățenii erau îndemnați să aibă o atitudine neprovocatoare la primirea noilor aliați, spre a fi evitate nenorociri.
Cei mai mulți care au citit aceste rânduri am fost nemulțumiți, dar toți le-am dat ascultare, fiindcă printre cei trei semnatari, personalități din județul Gorj, era și doctorul Nicolae Hasnaș.
Abia mai târziu am înțeles câtă dreptate a avut lansând acea chemare într-o lume care nu-i iubea pe noii aliați ruși ca și pe vechii aliați germani. Cei mai mulți socoteau că n-are nici un rost să le arătăm prietenie, așa cum nu le-o acordasem nici nemților. Și unii și alții ne-au rupt din pământul străbun. Dar rușii abia ar fi așteptat un motiv să lovească în popor ca răspuns pentru alianța guvernelor de ieri cu Hitler. Deci, îndemnul doctorului Hasnaș a fost plin de înțelepciune. Cu rușii, ca și cu nemții nu eram aliați decât pe hârtie. În fapt, trebuia să ne supunem, azi ca și ieri, necondiționat, dacă vroiam să mai dăinuim ca stat. Cel puțin până treceam hopul mizeriei istorice. Iar viitorul pe care l-am trăit mai apoi a dovedit că oamenii înțelepți ca doctorul Hasnaș au avut dreptate, fiindcă urgia germană ca și cea rusă au trecut, iar noi am rămas și ca neam și ca stat. Va urma
SORIN POPESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here