Rătăcită în gânduri, Torica pregăti şi puse la răcoare mai multe bucăţi de brânză, slănină, carne friptă dintr-o găină ce o tăiase de cu seară, ouă fierte, turtă, o litră de ţuică şi un kil de vin. Se înţelesese cu popa Gheorghiţă că i le va duce la miezul nopţii la pivniţa lui Brânduşoiu din Prisăci.
Era după prânz. Pe neaşteptate, nori negri se lăsară pe pământ, bubuind furioşi şi scuipând flăcări peste sat. La pădure se auzea un huruit ca de sfârşit de lume, iar Amaradia vuia urât. Oamenii care erau la vie pe deal şi copiii cu vitele au coborât într-un suflet. De abia au trecut prin Amaradie. Apa trecuse de genunchi, tulbure şi cu multe holomoate – crengi, rădăcini de copaci – mai, mai să ia viţeii. A-nceput vijulia! Cerul duduia într-una de ziceai că o să crape în bucăţi. Vitele au intrat în grajd înspăimântate de frică, iar câinii răguşiseră de atâta lătrat şi scheunat. Păsările se puseseră şi ele la adăpost. Pe o vreme ca asta, gândi Torica, nimeni n-o s-o bănuie că pleacă de acasă. Puse într-un săculeţ toată mâncarea, se îmbrobodi cu două basmale, luă o haină pe ea şi una în cap şi, uitându-se în stânga şi în dreapta, porni prin pruni în deal. Ploua şi fulgera de ziceai „Doamne!” Iadul pe pământ! De abia putea răzbi cu privirea la un metru în faţă. Mergea şi se închina. Îi promisese preotului Gheorghiţă, fugit din închisoare, că joi îi va aduce de mâncare, orice ar fi: foc, apă…
Pe ici, pe colo, muierile mai şoşoteau între ele că Torica trăieşte bine cu popa… dar nu ducea vorba mai departe să audă preoteasa. Eleonora era femeie bine făcută, dar închisă şi rece. Poate şi asta-l făcuse pe popa Gheorghiţă să şi-o facă mândruţă pe Torica şi să se ţină cu ea – femeie nemăritată, tânără şi…drăcoasă.
Simpatizant al legionarilor, adversar neînduplecat al comuniştilor, mai fusese arestat de două ori, dar nu ştiu cum făcuse de fugise din închisoare. Acum era căutat peste tot. Preoteasa nu putea lua legătura cu el, să-i ducă mâncare, că era urmărită pas cu pas. Intrase şi frica în ea din noaptea când cei de la Securitate au venit cu maşina neagră să-l ridice. Au lovit-o, au înjurat-o să spună unde-i popa ascuns. Au scos scândura pardoselii din două odăi, au dărâmat soba că doar, doar vor găsi arme. A fost o noapte de groază! De atunci a rămas cu o spaimă în ea că nici nu mai vrea s-audă de popa Gheorghiţă…
Udă leoarcă, Torica ajunse la pivniţă. Împinse cu umărul uşa grea, făcută din inimă de stejar gros. Îşi dădu jos de pe cap cele două basmale şi le agăţă de o bârna la uscat împreună cu hainele. Apăru şi popa Gheorghiţă, ud până la piele. Uitându-se în toate părţile, păşii pragul pivniţei. Torica îl iscodi pe furiş cu privirea. Slab, nebărbierit, nu mai era Gheorghiţă de altădată. Desfăcu săculeţul, aşternu peşchirul pe un loc unde era mai curat şi puse pe el mâncarea. Din nişte surcele aţâţară un foc mic. Deasupra flăcării, popa Gheorghiţă începu să-şi frământe mâinile, încălzindu-le. Se aşezară unul lângă altul.
– Ia şi mănâncă!
– Nu ştiu când o să se termine şi ăstea…?!
– Poate cad haimanalele ăstea şi-o să fie bine”
– Nu ştiu ce au cu mine că n-am făcut nimic rău, doar am propovăduit numele Domnului, m-am opus prigoanei împotriva credinţei şi să nu fie închise mănăstirile, dar … comuniştii ăştia n-au Dumnezeu! Nu vezi că bagă în închisori numai oameni ca lumea, cu carte…
– Dar hai, îmbucă ceva!
– Nu-mi vine nici să mănânc! Parcă nici nu mai merge! După 1947 în România au venit vremuri grele, de restrişte. Ocupaţi de ruşi, trebuia să jucăm după cum ne cântau bolşevicii de la Moscova. Oamenii cu carte au sângerat ca porumbeii şi au şuierat ca şerpii de durere şi ură schingiuiţi, bătuţi şi umiliţi fizic şi moral în temniţele comuniste.
Încet, încet, popa Gheorghiţă luă câte o gură din fiecare. Nu mâncă prea mult şi începu să strângă tot ce-i adusese Torica.
– Ăstea le păstrez, că nu ştiu când ne mai vedem!
Dedulcită la mângâieri, cu un zâmbet în colţul gurii, Torica se apropie de el şi îl îmbrăţişă. Popa Gheorghiţă îi mângâie fruntea cu buricele degetelor. Se întinse joi. Păcătuiră. Nici prin gând nu le trecea că e ultima oară când se mai văd!
Afară, ploaia se potolise. O geană de cer senin se ivi la vale, spre miazăzi, semn că vremea se îndreaptă. Dar nu şi vremurile!
Ieşiră pe rând din pivniţă. Popa Gheorghiţă o luă spre pădure, pierzându-se în hăţişurile de alun şi corn ale Ulmetului. Torica era terminată. Sufletul ei plângea în hohote. Lacrimile curgeau şiroaie pe obraji. Avea o presimţire întunecată. În faţa ochilor vedea numai chipul lui Gheorghiţă, tras la faţă ca un sfânt, slăbit şi trist.
După câteva zile s-a auzit în sat că au pus mâna pe el. L-au bătut ăi de la Securitate rău de tot! Spunea miliţianul din sat că atât au dat în el cu cizmele şi cu patul puştii până n-a mai mişcat. Plin de sânge, l-au aruncat ca pe un câine în lada camionului plin de soldaţi. A fost dus la Canal. De acolo a încercat din nou să fugă, ascunzându-se în haznaua unui veceu. Toată ziua l-au căutat caraliii cu câinii lupi. Băgat până în gât în groapa veceului, preotul Gheorghiţă aştepta să vie cât mai repede noaptea să evadeze. Când soarele era spre asfinţit, şefului gardienilor i s-a şoptit să-l caute în veceu. Deodată s-au auzit înjurături şi lătratul câinilor de pază. Paşi grei, urmaţi de scheunatul câinilor lupi, se apropiau de el. Popa Gheorghiţă şi-a dat seama că totul s-a terminat. Cu o rangă, gardianul a ridicat scândurile veceului.
– Aici erai banditule, Criştoşii şi Dumnezeii mă-tii!
Un urlet de durere s-a auzit pe valea Canalului Dunării. Răcnind şi lovindu-l cu ranga în cap fără milă, călăul parcă turbase, nu se mai oprea. Când soarele trecea în partea cealaltă, un fâlfâit s-a auzit în aer. Sufletul preotului Gheorghiţă urca la ceruri. Nici astăzi nu se ştie pe unde-i putrezesc oasele!
Torica nu l-a uitat niciodată.
-„Ştie pădurea şi vântu´
– Că nu mi-am călcat jurământu´…”
După mult timp, spre sfârşitul tinereţii, s-a măritat cu un om din Vărsături. Prin sat rar a mai trecut. Nu mai vrea să-şi facă sânge rău, răscolindu-şi sufletul.
În serile de august, deasupra grădinii pline de flori, colţul de rai al casei preotului, mereu se auzea o muzică duioasă ca un suspin, apoi veselă, asemănătoare cântecelor pe care la vioară, deseori, vara, în pridvorul casei, le cânta popa Gheorghiţă:
„Şi ţi-am spus mândro să vii,
Că poteca bine-o ştii,
N-aştepta să îşi mai spui”.
Grigore Haidău, Bălăneşti
