În amintirea mamei mele, Voicu Maria – dascăl în adevăratul sens al cuvântului

1573

În data de 13 aprilie 2014, într-o zi de duminică, s-a stins buna mea mamă, Voicu Maria. Trecut-au anii…nespus de dureros…Despre mama mea răpusă de o boală neiertătoare, cancer pulmonar, pot spune cu certitudine că și-a dedicat viața elevilor pe care i-a îndrumat în atâtea generații.
Sărbători cu miresme de odinioară- ,, vremi ce-n veci n-or să mai fie”…Îmi este dor de acele zile de Paște când pentru noi, copiii, timpul parcă se dilata și vacanța ne lua în brațele ei ocrotitoare. Pe atunci, vorbim de anii mei de școală, sărbătorile aveau ceva aparte. Părinții făceau eforturi și ne luau, în primul rând, nouă, copiilor, haine noi, lăsându-se pe ei pe locul din urmă. Îmi amintesc cum eu și fratele meu, Marian, stăteam concentrați să nu șifonăm hăinuțele călcate cu grijă de mama. Bunica mea, Mioara, ne aștepta cu bunătăți proaspăt scoase din cuptorul din curte, pe când noi ne întorceam de la Biserică, din lăcașul Domnului. Îi aduceam și ei ,,Păștițe” și apoi ne așezam cu toții la masă. Desigur, cozonacul bunicii și prăjitura cu lămâie a mamei erau bucatele noastre preferate. Până acum nu am făcut această prăjitură, poate la anul viitor, de sărbători. Așa îmi propun, dar în sufletul meu știu că doar mamei îi putea ieși atât de bună.
Am ales să scriu acest articol, pe care l-am trimis într-o formă similară și în cadrul Simpozionului Județean ,,Toma Becherete” despre mama mea, deoarece tema centrală era dascăli adevărați, care ne-au ajutat să devenim oameni.
Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decât meseria de profesor sau învățător, de grădinar de suflete umane, de călăuză a celor mai curate, mai pline de energie și căldură suflete umane. – Dumitru Almaș
Am ales această afirmație, deoarece am privilegiul să predau de câțiva ani în școala în care m-am format, în școala în care mergeam cu drag alături de părinții mei, deși eram încă la grădiniță.
Totodată, dacă veți vizita școala noastră- Școala Gimnazială Nr. 1 Albeni -veți găsi pe coridorul celor mici mai multe panouri cu citate scrise de către mama mea…regretata învățătoare Maria Voicu. Unul dintre acestea este cel pe care l-am selectat în eseu. Evident, le citesc de fiecare dată când trec pe lângă ele și cumva, printr-o forță divină, mă aduc mai aproape de cea care mi-a dat viață și de persoana care a fost ,,doamna Mia” pentru atâția copii al căror viitor este mai bun și mai strălucitor datorită ei, doamna care le-a așezat condeiul pentru prima dată în mână.
Îmi făcea o deosebită plăcere să identific clasa unde preda tatăl meu, Teodor Voicu, doar după glasul lui inconfundabil, după timbrul unui mare,, învățat în viață” cum îmi place să-l numesc eu. De șapte ani mergem împreună la Școala Gimnazială Nr. 1 Albeni, iar pentru tatăl meu cred că nu e o mândrie mai mare decât aceea de a se ,,lăuda” cu mine. Deși am trecut de vârsta copilăriei, tot eternul său învățăcel voi fi, deoarece zilnic îmi iau doza de cultură generală și avem lungi polemici culturale, din a noastră confruntare ieșind câștigătoare…ghiciți cine? Experiența, desigur! Tati are peste 43 de ani în învățământ, iar bucuria mea este că putem modela atâtea suflete ale copiilor ce ne sunt lăsați în gijă cu atâta bucurie de către părinții lor- cei mai mulți fiind foști elevi ai părinților mei.
A fost și este în continuare o perpetuă provocare să fiu ,,fata domnului profesor Voicu”, deoarece trebuie să te ridici la înălțimea așteptărilor. Dacă nu mă cunoașteți și îl întâlniți pe tatăl meu, înainte de a afla lucruri despre el, vă va da o mulțime de date despre mine…La început mă simțeam stânjenită oarecum, însă m-am maturizat și înțeleg că sentimentul dominant este cel de mândrie părintească, evident. Nu am făcut altceva decât să urmez cursul firesc al educației, să îmi ascult sufletul și să țin cont de spusele scumpilor mei părinți.
Articolul de față se vrea a fi un pios omagiu adus bunei și înțeleptei mele mame, Maria Voicu, care din păcate, nu mai este printre noi de 6 ani. Anul acesta, în data de 21 ianuarie, mama ar fi împlinit 63 ani…
Am avut privilegiul și bucuria de a pregăti două promoții de-ale mamei – absolvenții din an terminal 2014, dar și pe cei din anul 2018. Din ambele promoții, am avut cel puțin câte șapte copii care au reușit performanța ca din mediul rural să obțină peste 8.50 la limba română ori note apropiate de 10 la Evaluarea Națională.
Pe aceștia dacă îi veți întreba ce a reprezentat mama mea pentru ei, veți fi copleșiti…Majoritatea răspundeau că le-a fost precum o mamă, o ființă mai mult decât înțelegătoare și iertătoare. Dacă ar fi o trăsătură pe care ar trebui să o reliefez pentru noi, tânăra generație de dascăli, aceea ar fi că trebuie să fii OM cu elevii tăi pe care să îi înțelegi necontenit, să empatizezi cu aceștia.
Citatul mai sus amintit este scris de mama mea dragă pe unul dintre panourile de pe coridorul celor mici…unde era odată fosta ei clasă, o clasă friguroasă, dar pe care mereu sufletul ei cald și plin de afecțiune o încălzea. Aici închid ochii și parcă îi aud vocea blândă, uneori chiar stridentă atunci când îi mustra pe cei care greșeau, urmând ca apoi să-i răsplătească prin multe surprize …Nu înțelegeam când eram micuță de ce trebuie să-mi împart mama- fiindcă așa consideram- cu toți ceilalți elevi ai ei care îi luau energia și pe care îi răsfăța de multe ori.
Viața este lipsită de sens după ce am pierdut-o pe ea, însă încerc ca în fiecare zi să o fac mândră de mine, continuând ceea ce mama a făcut timp de peste 37 ani…făurirea de OAMENI din micuții ce ne sunt încredințați.
Așadar, încă parcurg traseul Târgu Jiu- Albeni de opt ani și alături de tatăl meu ne găsim mereu forța de a o lua de la capăt și de a ne afla în slujba elevilor.
Tatăl meu, Teodor Voicu, mai are doar câteva luni până la ieșirea la pensie. Spirit coleric și mereu documentat, de-a lungul carierei didactice impresionante de aproape 44 de ani, a spus lucrurilor pe nume, iar eu și mama îl temperam de cele mai multe ori, chiar dacă, avea dreptate. Ceea ce îmi propun să subliniez, este că îmi doresc ca toți managerii de instituții unde sunt oameni care au muncit o viață, cu simț de răspundere, să fie mai atenți, mai empatici și să poarte prețuirea cuvenită față de aceste persoane cu o experiență uimitoare. Să ne apreciem valorile naționale, dar și locale, cu atât mai mult în aceste vremuri în care suntem greu încercați de problemele apărute la nivel global. Așadar, chiar dacă tatălui meu i s-a grăbit ieșirea la pensie (nu i s-au dat opționalele solicitate, chiar dacă avusese performanțe cu elevii în anii anteriori, s-a încercat o perpetuă tracasare ș.a.m.d.) , el va împlini 65 de ani, cu voia bunului Dumnezeu, în data de 12 octombrie 2020 și va ieși la pensie la 1 septembrie anul curent pentru a lăsa loc tinerei generații.
În final, pun o întrebare deschisă celor care au crezut ori cred că ,,bătrânii” nu ne mai sunt de folos: La viitoarele activități culturale, simpozioane, congrese etc. pe cine veți mai invita să vorbească determinat, cu patos despre cultură, experiențe personale, într-un cuvânt despre VIAȚĂ? Vă reamintesc dorința mea: să prețuiți oamenii valoroși din fiecare instituție, căci timpul – așa cum bine spunea Octavian Paler- ,,are nesfârșita răbdare de a înghiți totul”. Să nu realizăm mult prea târziu că nu mai avem de la cine să cerem un sfat, să ascultăm o glumă ori o anecdotă. Cei care au pierdut ființe dragi, înțeleg acest sentiment.
Acum, nu ne mai rămâne decât să încheiem orice scriitură ori întâlnire (recomandat-on-line ori indirect) cu o sintagmă de preț: SĂNĂTATE multă! Și un telefon dat oamenilor dragi schimbă stări de spirit, așadar, să nu avem ezitări în a le arăta afecțiunea noastră și în acest mod.
Prof. Elena –Ștefania Pânișoară

2 COMENTARII

  1. Domnule Voicu, ai primit o educatie aleasa, pe langa faptul ca esti un mare dascal, cinste parintilor tai in special mamei tale ce a educat generatii si generatii de copii si sa-i fie tarana usoara, acolo,unde este printre ingeri, Dumnezau s-o odihneasca in pace!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here