Încet-încet, negrăbit, harnic, cu un calm olimpian, bătrânul „columnist” Dumitru Dănău – din aceeaşi stirpe cu Titu Rădoi, George Manoniu, Ion Cănăvoiu ş.a. – şi-a construit o operă, înzidindu-se în ea.
A scris poezie, proză, jurnal, a întreprins o trudnică muncă de cercetare, fiind deopotrivă un excelent etnograf şi istoric, ba chiar şi un brâncuşiofil capabil de abordări singulare.
I-am fost mereu alături, ca rude ce suntem, de-o viaţă întreagă. I-am admirat sobrietatea stilului, profilul de grec „zăletit” cine-ştie-cum în partea noastră de Gorj sub-montan şi de nord.
A tradus cu folos în şi din germană, fiind o vreme şi un excelent profesor la un liceu târgujian, unde, predând şi eu franceza, ne-am trezit colegi de cancelarie.
„În căutarea Danailor” e o „colecţie” monumentală de documente extraordinare. Tomul ca atare l-am citit pe nerăsuflate interpretându-l ca pe o aventură de argonaut, ca pe o regresiune într-un trecut fabulos, ca pe o reiniţiere spirituală în marile secrete ale lumii de pe lumea românească, descinzândă din traci.
Sursă de delicii intelectuale, întreprinderea metadanaică reprezintă pentru Dumitru Dănău o necesară revendicare a rădăcinilor, o explorare cât poate face posibil hermeneutica cea mai acribioasă a originilor, întru a le releva realitatea aristocratică şi mitologică revărsându-se peste români dinspre-o Grecie clasică.
Cu umorul mereu după dânsul, scriitorul Dumitru Dănău se descurcă exemplar într-o bibliotecă, într-un muzeu arheologic, într-un teritoriu al literaturilor comparate, fiind, ceea ce Adrian Marino afirma, un „erou cultural şi devotat deopotrivă artelor/ şi ştiinţelor”.
Personal, înclin să cred că dânsul e un homo transdisciplinaris, priceput scormonitor prin arhive, ingenios coroborând surse aparent diverse ca să ajungă la capătul unei demonstraţii, valabilă doar în urma unui exerciţiu de o maximă dificultate.
În peste 300 de pagini concepută, „În căutarea Danailor” chiar reuşeşte să transforme aridul în plăcută companie a zeilor şi a muzelor, să transfere metalingvismul onest în speculaţie şi în „amalgam” superior ca intenţie, ca program, ca efort poeticotactic.
Cu această complicată structură la vedere, Dumitru Dănău pare să calce pe urmele lui Pârvan şi Densusianu, Iorga şi Rădulescu-Motru, Blaga şi Nichita Stănescu.
Căci noi, columniştii, suntem net superiori lunediştilor lui Nicolae Manolescu, fie şi numai prin raportarea la modele aparent inaccesibile. Împrumutând principiile transmoderniste: al transparenţei, dar şi pe cel al transversaliei, Dumitru Dănău brusc se detaşează din nou, în învingător temerar, tenace, testamentar, teribil şi terifiant (atenţie la motivul «te» similar cu «po»).
Prof. dr. Ion Popescu-Brădiceni, membru titular al Societăţii Naţionale Române de Filozofie
