Gheorghe Lazăr, un iluminist român, fondatorul învățământului în limba națională, în Țara Românească

1557

În revista ,,Țara noastră”, numărul din 8 februarie 1931, Octavian Goga publică articolul ”Ideea Unirii”, cu subtitlul ,,Conferință la radio pentru tineret”, în care afirmă că ,,Ideea de unire” a fost o năzuință de veacuri a neamului românesc, așa cum spunea și Lucian Blaga, că permanent a fost un contact între Ardealul înrobit Imperiului Austro-Ungar și cele două țări române de peste Carpați: Moldova și Țara Românească. Peste ,,hotarele meșteșugite era o comunicare tonică, ca de la atom la atom”. Autorul realizează o sinteză istorică asupra fazelor de pregătire a Marii Uniri, amintind de ,,barda lui Mihai”, răzvrătirea lui Tudor din Vladimir, Școala Ardeleană, activitatea lui Gheorghe Lazăr, generația pașoptistă care a pregătit Unirea celor două Principate, în 1859, Războiul de Independență și proclamarea Regatului (Carol I) și Primul Război Mondial. Sunt pașii parcurși până la înfăptuirea României întregite. ,,Țara aceasta, România Mare, afirmă Ioan Selejean, s-a născut pe front și a fost botezată în biserică.”
Gheorghe Lazăr s-a născut la 5 iunie 1779, în Avrig, județul Sibiu. Este fiul unui țăran iobag pe moșia baronului sas Bruckenthal. După școala primară urmată la Avrig, continuă studiile secundare la Cluj și Sibiu, iar pe cele superioare, studii de drept, inginerie și teologie, la Viena. Aici își dă doctoratul în științele fizico-matematice. După ce obține doctoratul în teologie, revine la Sibiu, este hirotonisit ca arhidiacon, fiind numit profesor la Seminarul candidaților de preoți al episcopiei ortodoxe. Candidează la scaunul de episcop ortodox al Banatului, devenit vacant, dar este respins, socotit ,,prea savant” și ,,indiferent față de religie”. Împăcat cu această situație defavorabilă, își continuă activitatea ca profesor, scrie și traduce cărți cu caracter didactic și educativ.
Gheorghe Lazăr intră în conflict cu autoritatea bisericească, este prigonit de administrația habsburgică și de nobilimea austro-maghiară, pentru ideile sale antifeudale, este exclus din rândurile clerului și destituit din funcție pentru ,,insubordonare”. În situația aceasta, este nevoit să-și părăsească locurile natale, face un scurt popas la Brașov, ca profesor particular, fiind mereu supravegheat de poliție, apoi ia decizia să treacă dincolo de Carpați, în Țara Românească și ajunge la București, în 1816.
Aici va practica meseria de inginer cadastral, inginer hotarnic, asemenea cu a unor ingineri nemți aduși de boieri pentru măsurarea moșiilor, de aceea, pandurii lui Tudor Vladimirescu, în tabăra căruia, la Cotroceni, Gheorghe Lazăr va fi prezent zile și nopți, îi vor spune ,,neamțul”.
În scurt timp, Gheorghe Lazăr se bucură de simpatia și încrederea unor boieri patrioți ai timpului: banul C. Bălăceanu, membru al Eforiei Școlilor, Iordache Golescu, Iancu Văcărescu și ale altora. La 1 decembrie 1817, Eforia Școlilor solicită domnului Caragea autorizația de înființare a unei școli în care disciplinele bisericești și cele filozoficești să se predea ,,chiar în limba noastră cea românească, fiind recomandat pentru aceasta inginerul ardelean Gheorghe Lazăr.” ,,…altul mai destoinic n-au putut găsi fără de un Lazăr inginer ce a venit acum de curând din părțile Transilvaniei aici într-acest pământ.”
Astfel că prin anaforaua (proclamația domnitorului) semnată de Caragea, la 6 martie 1818, Gheorghe Lazăr deschide cea dintâi instituție de învățământ mediu și superior în limba română, profilată pe cursuri începătoare, medii și superioare, pe care o numește Academia de Științe Filosoficești și Matematicești.” Convins de necesitatea creării unui învățământ în limba română, Gheorghe Lazăr a căutat să-i determine și pe alții: ,,Au nu putem avea și noi filosofi ca să ne învețe filosofia în limba română? Toate putem a le dobândi, că și noi suntem născuți ca și alte neamuri. Cine poate zice că fiii românilor nu vor putea învăța toate învățăturile în limba patriei? Ei văd acum ce putere și ce vrere fiii românilor au la învățătură.” La școala din chiliile de la Sf. Sava s-a folosit pentru prima dată limba națională în învățământul nostru public, mediu și superior.
Gheorghe Lazăr a publicat o însuflețită ”Înștiințare către tinerime”, după care mulți tineri de la Școala din Colțea, Sf. Gheorghe și elevi ai Academiei Grecești, mutată între timp de Schitu Măgureanu, au trecut la școala românească condusă de profesorul ardelean. ”Când a venit în București dascălul Lazăr, scria mai târziu Ion Ghica în ,,Școala acum 50 de ani”, una din, ,Scrisori către Vasile Alecsandri”, băieții de la Udricani, de la Sf. Gheorghe, de la Colțea și de la toate bisericile au golit acele școli și au alergat la Sfântu-Sava, cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Peteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu și cu mulți alți tineri din școala grecească!” Printre ei se afla și Ion Heliade Rădulescu, continuatorul lui Lazăr la conducerea școlii.
Spre deosebire de școala grecească de la Schitu-Măgureanu, singura mai importantă în acea perioadă, în București, în care aveau acces tinerii înstăriți, la Școala de la Sf. Sava, învățământul era legat de viața practică, de cerințele curente ale vieții. Cu măiestrie didactică, cu pricepere și răbdare, Gheorghe Lazăr a predat cursuri de filozofie, de logică și metafizică (sub influența lui Kant), de ,,aritmetică matematicească”, de trigonometrie, de algebră și geometrie. Elevii lui Lazăr făceau practică pe teren sub conducerea profesorului lor.
,,Școala lui Lazăr, scrie Petrache Poenaru, unul din străluciții săi elevi, devenise unul din focarele din care scânteia entuziasmul patriotic. Inima lui Lazăr sălta de satisfacție că vedea realizate dorințele sale de redeșteptare a românilor.”
De fapt, cărturarul Gheorghe Lazăr punea în practică teze iluministe. Spiritul luminist punea în prim-plan limbile naționale, de aceea, era necesar ca învățământul și răspândirea științei și culturii să se realizeze în limba poporului, contribuind la ridicarea culturală a maselor și la emanciparea socială și națională.
Cele două discursuri ale lui Gheorghe Lazăr, rostite cu prilejul înscăunării mitropolitului Dionisie (1819) și al urcării pe tron a primului domn pământean Grigore Ghica (1822), prezentate ,,într-un stil avântat, cu lungi perioade bine rotunjite”, îmbinând stilul biblic cu imagini din natură, au devenit memorabile, atât prin conținutul de idei, cât și prin forma de exprimare, de bun orator. Lazăr a făcut din istorie un instrument de educație patriotică. Prin discursurile sale, îndeamnă la emanciparea socială și națională.
Ca fiu al unui iobag, așa cum a făcut-o și Dinicu Golescu, dezvăluie un tablou cutremurător privind diferențierile sociale din epocă: ,,A trecut vremea lacrimilor! Să punem capăt jugului care îndelungă vreme a făcut din noi niște robi!” Se observă atitudinea sa antifeudală, pledând pentru profunde schimbări sociale.
Gheorghe Lazăr a sprijinit activ răzvrătirea condusă de Tudor Vladimirescu. Ion Heliade Rădulescu spunea că renumitul dascăl ardelean a rămas de multe ori în tabăra de la Cotroceni, a pandurilor, de dimineața până seara, ca om de știință, dând consultații referitoare la fortificațiile necesare și la modul de calculare a tragerilor de artilerie. ,,Lazăr însuși, îi scrie Papiliu Ilarian lui George Barițiu, îndreptă o dată, din ordinul lui Tudor, un tun asupra unei biserici unde se închiseseră boierii și lovi în turnul bisericii. Pandurii până nu a da cu tunurile, ziceau: ,,Stați să vină neamțul să îndrepte tunul!” Neamțul era Gheorghe Lazăr.
Școala de la Sf. Sava a fost închisă temporar. Persecutat pentru atitudinea sa curajoasă, fiind alături de pandurii lui Tudor, mâhnit că nu i s-a mai îngăduit să redeschidă școala, bolnav grav de tuberculoză, părăsește Bucureștii și Muntenia și se retrage în satul său natal, la Avrig, unde moare în toamna lui 1823, doar la 44 de ani.
Acest cărturar iluminist unește Școala Ardeleană cu intelectualitatea progresistă, luminată, din Muntenia, fiind un adevărat pedagog național și un strălucit înaintaș al culturii care a contribuit la luminarea maselor și la deșteptarea conștiinței naționale.
Prin activitatea sa, a clădit o nouă treaptă spre Marea Unire, o dovadă că Munții Carpați nu ne-au despărțit, dimpotrivă ne-au întregit. Profesorul ardelean cu ,,ochi de jeratic și cu inimă de apostol”, împreună cu Gheorghe Asachi, fiul lui Lazăr Asachievici, sunt fondatorii învățământului românesc în limba națională, primul, în Muntenia, și secundul, în Moldova.
Opera lui Gheorghe Lazăr a fost continuată de discipolii săi: Ion Heliade Rădulescu, Petrache Poenaru, Eufrosin Peteca, Simion Marcovici și Costache Moroiu.
Ales în 1871, ca membru al Societății Academice Române, Petrache Poenaru, bătrân și bolnav, n-a putut rosti discursul de recepție, apelând, pentru aceasta, la prietenul său, G. Sion.
În discursul de recepție, inventatorul tocului rezervor a evocat figura și personalitatea bravului său dascăl Gheorghe Lazăr. Era o pioasă aducere aminte prezentată într-un stil nobil, îngrijit și armonios. Prin aceasta, Petrache Poenaru întruchipa conștiința datoriei împlinite.
Precum înaintașul său ardelean, olteanul Petrache Poenaru așeza în prim-plan educația: ,,Educația este ca o picătură de apă care căzând face semn în piatră, dar acest semn numai atunci se poate face când picătura va cădea fără precurmare.”
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here