Gheorghe Dascălu, publicist și poet, un spirit arghezian(I)

Gheorghe Dascălu s-a ivit pe lume la data de 15 august 1938, în comuna Stejari, județul Gorj, fiind cel de-al doilea fiu din cei șapte, cinci frați și două surori, ai lui Constantin și ai Victoriei, țărani mijlocași, oameni harnici și buni gospodari. Inteligenți și cu o bună educație primită în familie, cinci au terminat studii superioare.
Fiindu-mi coleg doi ani la Școala Pedagogică din Târgu-Jiu, l-am cunoscut îndeaproape. Era un băiat potrivit de înalt, cu ochii albaștri, cu trăsături armonioase ale feței, cu părul castaniu, bogat, ușor buclat în frunte. Dotat cu o inteligență sclipitoare, dublată de o voință puternică, perfect educată, învăța la toate materiile, dar era considerat “matematicianul” clasei, neavând concurenți în colectivitatea noastră școlară. Dând dovadă de solicitudine și mărinimie, venea în sprijinul colegilor care îl consultau asupra modului de rezolvare a unor probleme, mai ales la aritmetică, și de multe ori înțelegeau mai bine explicațiile acestuia decât ale profesorului.
Prin desființarea Școlii Pedagogice din Târgu-Jiu, în 1955, elevii clasei noastre au continuat cursurile la Școala Pedagogică Mixtă din orașul Craiova, pe când Dascălu Gheorghe a mers la București, unde tatăl său lucra ca muncitor necalificat la Casa Scânteii, pentru a-și întreține familia și de a da posibilitate copiilor să-și continue studiile. Spre stupefacția colegilor, Gheorghe Dascălu, „matematicianul ” clasei, s-a îndreptat spre Litere, absolvind Facultatea de Filologie a Universității București. Pe parcursul vieții, a izbutit să împace rațiunea cu afectul. Repartizat la un liceu din Babadag, Gheorghe Dascălu a fost un eminent profesor de limba și literatura română, un strălucit pedagog. Profesor și director, o perioadă și inspector, și-a îndeplinit chemarea de dascăl cu apostolică măsură, onorându-și numele: ,,Dascălu”. Neobosit gazetar, o lungă perioadă a fost redactor corespondent al hebdomadarului ,,Tribuna învățământului”, a colaborat la ,,Revista de pedagogie”, ,,Limbă și Literatură”, ,,Limba și literatură română pentru elevi “, la cotidiene tulcene și la prestigioasa revistă ”Lumea”.
Ca om al cărții, fântâna din care au țâșnit ideile, formându-și o solidă cultură, a încredințat tiparului un volum de poezii, ,,Pe Golgota tăcerii”, Editura Edicop, București, 1993, și ,,Stropi de gând. Aforisme”, Editura Romfel, București, 1995.
Volumul ,,Pe Golgota tăcerii” cuprinde ,,poezii de sertar”, create în ,,deceniul de bitum“, 1979-1989, și dedicat ,,Fraților mei, Ilie și Nicolae, prigoniți, hărțuiți, torturați și întemnițați pentru demnitatea și înalta lor atitudine civică. Expulzați apoi în mod sălbatic din propria lor țară”. Titlul metaforic conține adânci semnificații, în primul rând, cuvântul ,,Golgotă“, din franțuzescul ,,golgotha”, înseamnă un drum plin de suferințe, încercare lungă și grea, calvar. Biblia spune că este un loc al oaselor, Kranion Topos din limba greacă are același sens cu Calvariae Locus din limba latină, adică locul craniilor. Sfântul Ieronim explica faptul că în afara porții Ierusalimului existau mai multe locuri unde criminalii erau executați și toate aceste locuri erau numite Golgote. După o teorie tardivă din secolul al XIX-lea, cuvântul “Golgota” desemna formarea unei coline în care se afla locul execuției criminalilor. Consultând “Dicționarul universal al limbii române”, de Lazăr Șăineanu, Editura ,,Scrisul Românesc”, Craiova, 1925, cuvântul ,,Golgota” ar fi numele ebraic al calvarului. Prin urmare, cuvântul ,,Golgota”, folosit metaforic, înseamnă calvar, chin, suferință îndelungată.
Titlul cărții ,,Pe Golgota tăcerii” sugerează tocmai imposibilitatea publicării acestor ,,poeme de sertar”, având în vedere tematica lor, în condițiile îngrădirii libertății de expresie și ale exercitării controlului unei aprige cenzuri. Cuvintele ,,Golgota” și ,,tăcerea”, cu o încărcătură simbolică, devin niște laitmotive. Cuvântul “tăcere” îl întâlnim și în titlurile unor poezii: ,,Fructele tăcerii”, ,,Lumina tăcerii”, ,,Cardiopatia tăcerii”, ,,Tăcere toxică”, ,,Organul tăcerii”.
Prima poezie, care dă și titlul volumului, ,,Pe Golgota tăcerii”, ,,Poesis, azi” și ,,Ars poetica” reprezintă niște arte poetice, adevărate profesiuni de credință ale autorului. Gheorghe Dascălu resimte puternic ,,povara cuvântului nerostit”: ,,Dacă prin coaja vremii cuvântul nu-mi răzbate,/ De ce mi l-ai dat, Doamne, cu vârf și pe-ndesate?/ Mut, poate că fântâna din mine-ar fi secat/ Și limba negrăită nu m-ar fi sângerat. /Așa, Pe Golgota tăcerii s-o duc spre piscuri, sus, /Să-mi cadă-apoi prin hăuri în sufletu-mi captiv, / Să tot reiau urcușul sărmanului Sisif ”. După cum observăm, poetul face aluzie la primul verset din ,,Sfânta Evanghelie cea după Ioan”: ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.
Vrednică de interes este poezia cu titlul ,,Poesis, azi”, varianta latină a cuvântului ,,poezie”, în care autorul recurge la o personificație. Poezia conține răspunsurile la întrebarea: “Ai văzut Poezia?” adresată pe rând: ,,copilului”, ,,frumoasei”, ,,cetățeanului”, ,,gânditorului”, ,,criticului literar” și ,,visătorului”. Interesante și semnificative sunt răspunsurile date de critic și de visător, un alter ego al poetului : ,,Criticule, -ai văzut Poezia?, Da! Dar a pornit / Cu pasul grăbit / Spre transluciditatea sapiențală / Și cristalitatea vie, vesperală / În abisul perigeului fantasmagoric / Al idealului mito-umano-cosmogonic”. Pesemne, poetul, prin răspunsul criticului, îi ironizează pe acei critici care, printr-o încărcătură neologică, conduc la afectarea artificială a stilului, fac caz de cultism, considerând că se exprimă mai literar, ocolind banalul, în realitate, limpiditatea limbajului specific marilor noștri critici literari. Visătorul este chiar poetul: ,,Visătorule,-ai văzut Poezia?” “Nu vezi c-alerg s-o prind cu jar de gând/ Pe vatră de cuvinte murmurând?!” În concepția sa, poezia, ca inefabil, este ,,jar de gând”, o eternă căutare de cuvinte și de idei, chiar și în condițiile în care i-a fost asaltată gândirea poetică, simțind din greu presiunea tăcerii, a reușit să întrețină ,,flacăra sacră a poeziei”: ,,Tot forez/ cu sfredelul gândurilor,/ subsolul sufletului,/ în căutarea zăcământului tăcerii./ Deodată simt/ presiunea ei…/ Și-atunci,/ prin mii de conducte ale cuvântului,/ scot la suprafață/ nenumărați barili de tăcere,/ din ere geologice primordiale,/ și-i duc la rafinăria limbii/ să-i transform în eter/ prin care să întrețin flacăra sacră / a Poeziei.” (“Ars poetica”)
Volumul ,,Pe Golgota tăcerii” cuprinde poezii preponderent lirice (satire, ode, pasteluri, psalmi), dar și câteva creații epice (fabule), scrise într-o metrică modernă și tradițională.
O poezie care are calitatea de a deștepta în mintea cititorului multiple semnificații are ca titlu ,,Și mut rămase-atunci macedoneanul”. Primele trei strofe se deschid cu versul: ,,Mut era Demostene.”. Demostene, om politic, cel mai mare orator al Greciei antice , se opunea tendinței regelui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon, de a supune Grecia. A ținut la vremea lui celebrele discursuri de o impetuoasă vehemență îndreptate împotriva lui Filip al II-lea: ,,Și cuvintele, toate,/ se prefăceau în sulițe cumplite/ ce porneau împotriva macedoneanului/ eliberator de sub nimeni./ Pe Filip Macedoneanul l-a lovit/ în platoșa trufiei Demostene”… ,,Dacă marea l-a învățat să vorbească,/ Muntele să-l învețe să tacă!”, l-a sfătuit Demostene. Aceste discursuri rostite împotriva lui Filip al II-lea au primit mai târziu numele de ,,filipice”. Cuvântul a căpătat cu timpul un sens general, devenind o expresie pentru a desemna un atac virulent, prin limbaj, prin viu grai sau în scris, împotriva unor stări de lucruri.
O mare parte din poeziile lui Gheorghe Dascălu sunt adevărate filipice îndreptate împotriva regimului comunist: ,,De ce voi ne vorbiți,/ până faceți clăbuci la gură? Cui mai vorbiți/ Dacă noi tăcem/ și nu vă putem răspunde? De ce voi ne interpretați/ până și mișcarea buzelor,/ ca nu cumva să scânteieze un cuvânt/ ce v-ar șfichiui groasa epidermă/ a obrazului vostru neobrăzat? ” (,,Tăcere toxică”) Finalul poeziei cuprinde un avertisment: ,,Treziți-vă!…/ Căci, altfel, tăcerea toxică/ vă va ucide…”
Poezia ,,Lumina tăcerii sau cântecul melcului”are ca motto ultima strofă din poezia ,,Miez de noapte” de Tudor Arghezi : “ Eu știu tăcea când visul a murit,/ Și-n toată clipa-nalț câte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit”. Intrat în folclorul copiilor, melcul este asociat cu tăcerea: ,,Cine ți-o fi poruncit,/ Soarta că te-a norocit/ Să porți casa ca povară/ În tăcere milenară,/ Păstrând în cochilie/ Liniști de obârșie?” Există și expresia ,,a tăcea ca melcul”, adică a nu rosti niciun cuvânt.
Iată o conjugare în delir: ,,Eu tac,/ Tu taci,/ El vorbește, Ea, din când în când,/ Noi tăcem,/ Voi tăceți,/ Ei tac, Ele tac,/ Numai el și ea vorbesc,/Delir!”
O confesiune a poetului o aflăm din poezia ,,Libertățile mele”, afirmând că are “libertatea tuturor contralibertăților”: ,,Libertatea de a gândi tăcând permanent;” /“Libertatea de a tăcea când vreau să vorbesc ”;/ ,,Libertatea de a mă revolta în permanență numai contra mea ”/ ; “ Libertatea de a mă supune tuturor ticăloșilor”;/ “Libertatea de a face dintr-un neghiob un geniu”.
Gheorghe Dascălu continuă cu poezii de atitudine, cu puternice accente critice la adresa vechiului regim, multe dintre ele sunt adevărate diatribe prin care își exprimă ,,Amazonul mâniei și al revoltei,/ vărsându-se tot în oceanul sufletului nostru,/ Dar răbdăm,/și tăcem, și sperăm!” Se adeverește crâmpeiul de vers aparținând marelui satiric latin, Juvenal, autorul unor satire îndreptate împotriva corupției din Roma : ,,Facit indignatio versum” (lat. ,,Indignarea stârnește versul”). Iată câteva poezii ce se circumscriu acestei tematici: “ Eu de unde vin?!”, “ Viața deocamdată”, ,,Foamea”, ,,Șerpii foamei”, ,,O, cozilor de odinioară”, “ Ah, de-am fi avut norocul să fim vite”.
Cităm din poezia ,,De unde vin?!”, întrebare repetată la începutul fiecărei strofe: ,,Eu vin din locul unde gura/ Nu poate rosti decât cuvintele/ prescrise-n rețete de glosare cu o mie de aprobări”. ,,Eu vin de unde cei de sus / se scaldă-n mocirla puterii despotice și-a imoralității,/ iar cei de jos -în mocirla sărăciei .” În câteva poezii, Gheorghe Dascălu vizează cuplul prezidențial: “ Dar nu suport tiranul”, ,,Omagiu” (cu titlul încadrat de semnele citării), “Hora argheziană”. Câteva versuri din ,,Dar nu suport tiranul”: ,,La Dumnezeu din ceruri smerit eu mă închin…/ Dar nu suport tiranul când crede că-i divin/ Și semenii și-i pune ca-n față de altar,/ Cucernici să se închine hidosului său har,/ Să-l proslăvească-n cântec, în joc și-n rugăciuni/ ’ Nălțându-i osanale în marea de minciuni”. Talentat parodist, dar și spirit pamfletar, poezia ,,Horă argheziană”este o parodie după ,,Horă de băieți” de Tudor Arghezi, scrisă în distihuri. Primul distih aparține lui Tudor Arghezi: ,,Într-o țară care-a fost/ Era mare cel mai prost, ”după care Gheorghe Dascălu continuă : ” Când prostu-i la apogeu/ Se crede că-i Dumnezeu/ Doamne, cum poți suporta/ Ca să vezi așa ceva;/ De ce nu trăsnești prostia/ Ce-aduce-n lume urgia?”
Poeziile: ,,Postume”, ,,Vers și revers”, ,,Rănit”, ,,E ușor a scrie versuri” și ,,Portretul unui poet de curte” sunt dedicate unor poeți de curte dictatorială. După un vers eminescian, una dintre acestea are ca titlu ,,E ușor a scrie versuri”: ,,E ușor a scrie versuri,/Când ai rubrici în reviste,/ Lăfăindu-te-n fotolii/ Și-n festinuri comuniste;/ Când îngropi în zmârc de vorbe/ Adevăr ucis în minte,/ Pentru galbenii trădării/ Și-otrăvitul blid de linte,/ Când te guduri la mai-marii/ Zilelor, făcându-i zei,/ Sorcovindu-i la soroace/ Și-n băloase epopei”.
Nu scapă unei critici caustice, acerbe, nici cenzura, în poeziile ,,Străin de Gutenberg” și ,,O, Gutenberg”. Este vorba de Johans Gutenberg, tipograf german, inventatorul tiparului cu litere mobile de metal. Reproducem ultimele două strofe din ,,Străin de Gutenberg”: ,,N-am putut ca să le-ncherb/ Într-un dram de cărțulie,/ Căci bătrânul Gutenberg/ Are-arcași cu grea simbrie/ Ce păzesc ca să apară/ Doar grețoasa lor minciună/ Și- alungă ca pe-o fiară,/Tot ce nu le cântă-n strună”. În poezia ,,Omagiu lui Dinu Păturică”, poetul are în vedere corupția din vechiul regim apus în 1989: ,,Acum, îmi pari un simplu găinar,/ Chilipirgiu și-un bișnițar cam fleț,/ Pe lângă cei de azi n-ai niciun preț/ Și nici n-ajungi la glezna lor măcar./Dar, dacă-n arta parvenirii ești/ Mai inocent ca cei ce te urmară,/ Nu te mâhni!…căci tată te numești/ Al tuturor ciocoilor din țară”.
Gheorghe Dascălu se alătură psalmistului Tudor Arghezi, dând la iveală trei psalmi: ,,Psalm interogativ”, ,,Psalmul de gheață” și ,,Psalmul marii uitări”. Primul psalm conține șapte întrebări adresate divinității de felul: ,,De ce-ai dat, Doamne, sufletului meu/ spaimele veacului? / De ce-ai dat, Doamne, ochilor mei/ lacrimile veacului? /De ce-ai dat , Doamne, inimii mele/ palpitațiile veacului? ” Desigur că poetul nu se aștepta, precum Arghezi, la un răspuns venit din transcendent: ,,Eu tremur zadarnic în umbra veacului/ așteptând un glas de răspuns.”
În următorul psalm, poetul pornește de la mitul biblic al oamenilor primordiali, Adam și Eva. Sedusă de șarpe, Eva îl inițiază pe Adam în încălcarea interdicției divine de a gusta din roadele pomului cunoașterii a binelui și a răului. Acest mit biblic necesită două interpretări antropice: Inițierea, descoperirirea iubirii, dovadă că Eva se perpetuează în cei trei fii ai ei, sau poate fi privit ca un fenomen social prevestitor al civilizației, întâia revelație a sinelui, de homo-sapiens. Din acest psalm se desprinde ideea că, urmare a păcatului originar sau strămoșesc, omul parcurge o viață plină de suferințe, iar în cazul de față, datorită unei prezențe dictatoriale a cărei victimă se află și poetul. Așa cum Arghezi, în versurile: ,,Cercasem eu cu arcul meu/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!”, și poetul Gheorghe Dascălu regurge la o blasfemie: „Și parcă m-ai și răstignit/ Când te-am zărit/ Că te-nfruptai chiar tu/ Din pomul cel oprit./Privirea –atunci mi-am smuls-o de la tine,/ Că ți-era tronu-n țăndări și ruină.”Dar în final, își cere iertare: ,,Tu iartă-mă , Părinte, căci eu nu pot să-mi iert,/ Dar n-am vrut sfântu-ți nume să-l iau cumva-n deșert. ”
Și pentru că ,,A greși e omenesc, a ierta e dumnezeiesc”, Gheorghe Dascălu continuă a-și cere iertare din partea Atotputernicului, și în ,,Psalmul marii uitări”: ,,În truda mea, pe tine te-am uitat,/Te-am și hulit și te-am mai și-njurat,/Tu, iartă-mă, Părinte Atoateiertător,/Căci n-a fost ca să-ți fiu bun slujitor”. Gheorghe Dascălu este și autorul unei ,,Rugăciuni” din care redăm ultima strofă:” Nu-ți mai ține, Doamne sfinte,/ Îngerii în cer și-n stele,/ Ci-i pogoară-n omenire/ Ca s-o mântuie de rele!”
În evoluția sa istorică, imprecația sau blestemul apare în lucrările teologice sub formă de ,,afurisenii”, în literatura antică latină sau greacă, dar și în literatura română, începând cu Dimitrie Bolintineanu, apoi Alecsandri, Eminescu, Ion Barbu etc. Tudor Arghezi rămâne neîntrecut în literatura română cu privire la poezia română edificată pe imprecații (,,Blesteme”).
Continuând o astfel de poezie construită pe o serie de imprecații, Gheorghe Dascălu scrie ,,Plesne de blestem” dedicată ,,Unei femei satanice, față de care Vidra lui Răzvan Vodă este o naivă și o nevinovată”. Are ca motto două versuri din ,,Blesteme” de Tudor Arghezi: ,,Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,/ Te blestem să te-mpuți pe picioare”. Reținem ultima strofă: ,,Plesni-ți-ar în mii de bucăți, să-ți plesnească,/Și inima plină de-otravă, câinească,/ Și vinele toate, și fierea, și-un ochi,/ Plesni-ți-ar și capul lovit de deochi,/ Iar hoitul să-ți cate pământ să se-ngroape/ Și sufletu-n iaduri să-ți crape!…/ Tu, Doamne, mă iartă de plesnele ăstui blestem, Dar ea ne-a dus țara și neamul,/la foame, la beznă, la tremur și la sapă de lemn”. Și poezia ,,Implorare” (în stil folcloric) conține imprecații: ,,Cine vrea să poruncească/Face-i-s-ar limba iască,/ Să nu poată să grăiască/ Inima să-și tălmăcească !” Va urma
Constantin E. Ungureanu