– „Bă, veniși!? Hai, c-avem treabă, a bufnit primăvara peste noi și ne-ncutroape munca. Păi, credeți că toate-ale gurii, de-aveți pretenții să le puneți de trei ori pe masă în fieștecare zi, se fac numai cu gura, la voi, acolo la București? Ia vezi!… Deja cântă țuțundeiu cu noaptea-n cap de pare că altă treabă n-are, la cutremure le-am cam luat sama, cruci de-ale roșii decondată n-avem în călindar și postu-l ține cine are cu ce și dacă mai și poate. Pe mine, de exemplu, nu mă lasă muierea. Zice că nu vrea să mă piardă și că ce să face ia fără pensie… Atenție! Ia sama la timpuri, ne-avântăm iar în viața de la țară, da cu măsură, să nu ne ia careva la ochi, că nu-i bine, te vorbește și lumea și și-așa nu se vede sporu…”
Mă uitam cu oarece teamă la Mitu Mării lu Fleancu, colegu meu de școală primară și mă miram sincer când îl vedeam cât e de hotărât să se năpusteacă-n muncile de primăvară. Noroc că mi-am dat seama la timp că… glumește. Și-aprinde pe-ndelete o țigară nouă de la chiștocul pe care-l ținuse atârnat la limita colțului stâng al gurii câtă vreme încerca să bage frica-n mine, apoi se scărpină după ceafă metodic și cu subînțeles, se uită, așa, cam într-o doară, mult peste înălțimea mea, bătând cu vederea cam până-n Dealu-al Mare ca și cum ar vrea să vadă din prima dacă mai e ceva de capu’ meu.
– „Adusăși și tu o sticlă mai ca lumea, că la noi nu s-a prea făcut anu ăsta, știi bine c-am băgat demult prunii pe foc, iar la La Zamfir au strâmtorat rău măsura a mică la doar 40 de grame și la o așa ocazie au mărit prețu esponențial. Nu mai e de trăit”.
Mă scuz că n-am și gheață, pun ca lumea în două pahare cu pereții groși, dăm noroc și-ncepem să prefirăm lumea…
– „Am ieșit și din iarna asta, care dacă e să fim drepți ne-a cam ocolit, da lemne tot am ars, că fără foc e cum îi fără muiere, frig și liniște. Și mie-mi place să-mi fie cald și să mă bată mai mereu cineva la cap. Și asta costă… Ce să-ți povestesc? Știi că avem popi noi? Și-s tineri și-n putere. Puși pe fapte. Dacă nu stăm la căldură și nu ne hrănim ca lumea, bunînțăles că și cu beutură la masă, ăștia ne termenă. Ne-au numărat din nou, ne-au băgat pe grupe de vârstă în telefoanele lor, ne-au convocat pe tabel să ne ducem mai des la biserică și să vedem, neapărat, și de dări, ca să știe dacă s-apucă să-și croiască alte căși, dacă să-și schimbe mașinile sau dacă să mai facă un rând de copii. Cică să cunoască pe ce contează. Aștia-s puși să ne lichideze, să ne ducă cu goarna la deal. Pe toți. Trebuie atenție mare… Hai noroc și mai pune-un rând, da până mai în susu paharului dacă tot zici că n-ai adus și gheață. Că noi așa-l bem pe ăsta la La Zamfir. Cu gheață.
Și zici că la București îi liniște? Din punctu asta de vedere o ducem și noi chiar bine. E o liniște… Nu mai trece nimeni pe linie. Doar că la Oanță, la Popescu Voitești la muzeu, se muncește-n draci, toată casa-i albă și deja se-nvârte după soare, au pavat drumu de la porțâle de lemn până sub scări numai cu piatră de pe Inoasa și se-aude că din toamnă se dă drumu la activități de tot felu. Și la scoală se lucrează la foc continuu. Directoru ăl nou și cu primaru fac școala boboc, fac și o grădiniță nouă și-a-nceput lucru iar și la sala de sport. O să avem infrastructură școlară la standard european, da să veden cine-o mai face copii. Că țoți, de la grădiniță și până la ăi de-s pe-a opta, cu repetenți cu tot, sunt doar 68 de capete. Bob numărat. Și jumătate nu-s ca draga de lume. Au câte ceva. Iar dascălii, câți sunt, fac toți naveta la târg. Nu vezi pe nici unul pe linie sau la masă la La Zamfir. E greu cu oamenii. Au plecat toți peste hotare.
Dacă crezi că stai mai mult de-o săptămână, să treci pe la primărie, să te interesezi să vezi dacă ai dreptu, că la aștia de veniți rar pe-acasă, singuri și-aveți și o pensie corespunzătoare, vă repartizează din oficiu, bunînțeles, contra cost, câte două fete fugite de frică din calea războiului, de-ale venite de nevoie din țara vecină și prietenă de se tot vorbește de ea acum pe la televizor. Una să doarmă la margine ca să nu cazi din pat și-a doua să facă focu și să vadă la timp de-ale gurii pe bătătură și prin casă Și-apoi se schimbă-ntr ele. De câte ori poți, da totu-i pe bani. Slava Ucraina! Vezi bine, s-au schimbat lucrurile și pe la noi…
Hai să mai dăm o dată noroc cu paharurile pline că văd că se cam termenă sticla și n-are rost să pierdem vremea pe uscat și io la ora asta trebuie să mă dau de-o parte, c-așa fac mai mereu, că tot banii ăia-i iau și viața tot trece… Pregătește-te și mai vorbim”.
Ne despărțim. Mitu Marii lu Fleancu o ia la deal și ține, cât de cât, aproape de linia de var care premezește tot drumu’ comunal. Apuc și eu pe linie la vale…
Satul copilăriei îmi pare că atârnă vesel la streașina primăverii. E încă bine…
Merg la oraș, E duminică și e altfel. Lumea umblă cu treabă pe strada mare. În sus și în jos. Se uită unii la alții cu ușor interes. Se mai și salută. Rar. Se vede treaba că-s ocupați. Și că n-au nevoie. Până la proba contrarie. Când dau de dracu’… La o masă, la un pahar de vorbă, mă pun la punct cu noutățile. Expoziția lui Eugen Raportoru de la Muzeu s-a strâns mai din vreme (a rămas de pe urma ei un catalog fabricat în condiții excepționale în tiparnița de la Târgu Jiu cu care artistul se poate făli pe oriunde și la oricine), semn c-a fost îndeajuns la vedere și mai ales pentru că a trebuit, nu fără un anume interes, să se deschidă de față cu directorul de la ICR Tel Aviv – altfel persoană ușor controversată –, o altă expoziție de grup cu „Lucruri care nu se termină niciodată”, și care n-au făcut, artistic vorbind, gaură-n cer, dar bine că am fost avertizați la timp. Lume multă adusă la manifestație duminica, ușor după prânz, și câțiva artiști locali care s-au dedulcit la icr-uri…
În Parcul Aretia Tătărescu, frumos reamenajat și bine aerisit, până o fi să se aleagă ceva cu concursurile care se tot țin la Centru pentru alți Tătărești (ai lu Paul Popescu – cetățean de onoare – nu mai cadrează cu noile vederi și preteții, chit că cineva le-a plătit și-au fost și tot felul de promisiuni), vechile socluri rămase neatinse stau în drum și taie calea eventualilor șoferi curajoși care și-ar dori, numai de-ai dracului, să-și bage bolizii în banii publici cheltuiți nu fără măsură în interesul nostru general. Pe str. Calea Eroilor e chiar duminică, nu se muncește, dar se-aude că dacă tot s-a-nvățat lumea cu greu’, șantieru’ se va muta și pe pietonalul din centrul orașului, unde betonul amprentat va fi urgent înlocuit cu andezit de cea mai bună calitate. Nu se știe când va fi totul gata. Nu ne rămâne decât să ne ambiționăm și noi să vedem că se finalizează treaba în chiar timpul viețiilor noastre. Altfel… Aud că primarul demarează lucrările și se cere să ne salute de la Bruxelles din poziția de europarlamentar. Bravo! Măcar să cadă la pace și să dea totuși o autorizație de construcție ca să se poată bate-n cuie o placă de marmură pe fațada Hotelului Europa, care ființează cu modificări cam multe în vechile case tot ale Tătăreștilor. Șă știe clienții unde-s cazați și să înțeleagă de ce-s prețurile așa cum sunt. În fața Teatrului, care rămâne închis în continuare, a început să se adune lumea ca la circ să vadă ce se-ntâmplă și dacă se mai poate face ceva și să semneze de luare la cunoștință, până nu-i totul prea târziu. S-a cerut expres ca seara, la orele 19 să se aprindă luminile în foaieru’ instituției ca și cum stagiunea ar merge mai departe. Se-aude că în noua formulă de reconfigurare a Centrului Civic, își va face loc sub scările teatrului o mică piață în care să poată încăpea pînă-n 200 de manifestanți (cam câte locuri avea și sala de spectacole) și care, autorizați de primărie, să aibă voie să stea și să spere. Dar preț doar de un spectacol. Adică maxim două ore. Că altfel… După un timp încă neprecizat au să aibă voie să vină și cu lumânări de-acasă…
De la o vreme facem acte de caritate. Timișoara – capitală culturală de rang european n-a catadicsit să-i prindă în programul cu sute și sute de evenimente pe cei care au fost în Phoenix-ul de altă dată. Ca să le batem obrazul timișorenilor, mai ales că-n toamnă ei pot deschidă o mare expoziție Brâncuși cu lucrări aduse de-afară dar și din muzeele noastre, la MNCB vor expune în tandem legendarii Valeriu Sepi & Nicu Covaci, artiști plastici cu studii de specialitate în domeniu. Nu se poate, nu e momentul, dar un concert Phoenix ar fi rupt gura târgului. Sau măcar să fi venit Cornel Mihalache cu filmu’ și cu cartea și să împace pe toată lumea… Ar fi fost di granda și ne-ar fi răzbunat duamna manager interimar.
Ca să nu părăsim domeniul, vă anunțăm că o echipă bine sudată condusă la succes sigur de Mihăiță Țopescu merge iar la Veneția, tot prin ICR, cu un obiectiv asumat – „de a face cunoscute în lume valori ale culturii naționale” – și va expune în mica galerie a IRCCU un grupaj consistent din lucrările a 22 de artiști din Filiala noastră UAP. La o primă citire pe diagonală, observăm lipsa dintre expozanți a prietenului nostru Florin Hutium. De ce? Pentru că el, singur, de Ziua Culturii din ianuarie a.c. și-a permis să făcă două expoziții personale, una la Târgu Jiu și alta la Galeriile de Artă din Craiova. Bravo lui, da’ i-ajuge! Că mai sunt și alții…
În secvența noastră Ridendo castigat mores, îi cuprindem astăzi pe numiții Armand Landh, și pe ex-prefectul Marcel Iacobescu. Lumea știe de ce… Dacă e cazul, venim cu eventuale lămuriri. Pe parcurs. Nu ascundem faptul că-l invidiem sincer pe Vasile Fuiorea pentru cât de culant a fost de Ziua femeii, ieșind fără nici un interes la interval cu una din lucrările sale mai vechi, o Grădină în galben de Inoasa, aflată în Colecția de artă a Primăriei Tărgu Jiu. Nu e puțin lucru și e de bon ton, adică dă bine la lume. Deocamdată, la bună vedere și pe data viitoare. Sperăm…
Vasile VASIESCU
