Prestigioasa şi frumoasa revistă de cultură, Portal-MĂIASTRA, ce apare la Târgu- Jiu, este cunoscută şi citită în acest centru cultural din inima Transilvaniei, în primul rând de studenţii şi cadrele didactice din numeroasele şcoli şi universităţi clujene. O primă explicaţie ar fi dată de valoroasele colaborări ale unor cunoscuţi profesori universitari, ori cercetători avizaţi ai diferitelor laturi ale culturii române.
Dintre aceşti clujeni, mereu prezenţi în paginile revistei, aş aminti pe Constantin Zărnescu, un cunoscut specialist în studierea vieţii şi activităţii lui Constantin Brâncuşi, pe profesorul universitar Mircea Popa, cu multe cărţi şi studii de istorie literară, unele dedicate unui alt vestit oltean, Tudor Arghezi, pe profesorul univ.Vistian Goia, sau scriitorul Iuliu Pârvu, ca şi pe vestitul etnolog, Ion Taloş, clujean, iar astăzi profesor de etnografie şi folclor la o mare universitate germană.
Mărturisec că eu, redactor al unei reviste clujene, prin ecoul acestor colaborări am ajuns să citesc primele numere ale Măiastrei, ca şi prin interesul manifestat de fiecare număr nou în cercul din jurul revistei clujene “Oraşul”, în paginile căreia revista a fost prezentată şi comentată.
Am devenit, mai apoi, un fidel şi interesat cititor al revistei gorjene, atras mai ales de numeroasele articole şi studii dedicate operelor nemuritoare create şi dăruite ţării sale de acest mare artist, Constantin Brâncuşi, cel plecat din Hobiţa Gorjului, devenit şi recunoscut în lumea întreagă drept cel mai mare sculptor al secolului XX. Da, încântătoare şi docte comentarii şi prezentări ale Porţii Sărutului, ale Coloanei Infinitului, sau Masa Tăcerii, părţi ale acestui atât de apreciat, astăzi, ansamblu monumental, mândria oraşului Târgu-Jiu, ca şi a Gorjului şi a întregii ţări româneşti.
Aproape în fiecare număr am găsit şi apreciat articole şi studii dedicate înţelegerii operei brâncuşiene, vieţii şi gândirii acestui mare creator de frumos, ca de exemplu ampla relatare a celor mai importante momente din viaţa artistului, semnată de Sorana Georgescu-Gorjan, persoană avizată prin ascendenţa familială, inginerul Gorjan, care l-a însoţit şi sprijinit pe Brâncuşi în timpul edificării monumentelor. Sau mărturisirile unui alt contemporan, Victoria Roşianu-Bălănescu, despre atelierul lui Brâncuşi din grădina casei lor de pe strada Victoriei, sau relatarea vizitei artistului, în anul 1922, la Dobriţa, una din mărturiile legăturii sale cu pământul patriei. Apoi, numeroasele studii de analiză şi interpretare a sculpturii lui Brâncuşi, precum cele două cărţi semnate de profesorul Zenovie Cârlugea: „Brâncuşi – studii şi eseuri” şi „Brâncuşi – orizonturi critice”. Sau studii în care se filosofează pe tema simbolismului pieselor componente: Masa tăcerii, egal orizontul plat, Coloana infinitului, egal verticalitatea (Aureliu Gociu). Şi de aici, la acea exegeză de excepţie, semnată Paul Rezeanu, „Brâncuşi, tatăl nostru”. În fine, tot în paginile Măiastrei am citit şi-am reţinut această formulă: „Brâncuşi, patriarhul sculpturii moderne şi Sfântul românilor”, lansată la Simpozionul aniversar „Brâncuşiana 2014”.
Asemenea dovezi de recunoaştere, explicitare şi omagiere a marelui artist pe mine m-au bucurat mult, întrucât am avut şansa să văd “pe viu” cum se lucra, chiar sub îndrumarea artistului la ridicarea ansamblului sculptural. În anul 1937, fiind elev în clasa întâi a Şcolii Normale, profesorul Ion Manolescu ne ducea să vizităm Muzeul de istorie al oraşului, ce se afla într-o clădire din parcul public. Atunci treceam pe lângă şantierul în care se înălţa, din marmură aibă, Arcul de triumf, numit stăzi Poarta Sărutului, admirându-l de la distanţă pe artist, iar dirigintele nostru ne dădea unele explicaţii despre ceea ce avea să fie în acel spaţiu al parcului orăşenesc. De la dânsul am aflat că Brâncuşi, văzând cum se înalţă acel Arc de trimuf, ar fi zis: “Pe aici ar fi trebuit să treacă toţi eroii de pe Jiu”, cu referire la cei care, în septembrie 1914, s-au jertfit, oprind înaintarea germană pe defileul Jiului. Prin aceasta, vreau să spun că eu, contemporan cu acele evenimente, am cunoscut ceva din intenţiile şi strădania artistului prin ochii înflăcăratului nostru profesor de istorie, care a fost şi directorul şcolii, sub guvernarea lui Octavian Goga. Apoi, prin unele comentarii ale altor profesori ai şcolii, precum Părintele Dănău, de pedagogie şi latină, Victor Daimaca, de matematică, Vasile lsac, de filosofie, Petre Panaitiu, de limba română, Vasile Vâlcu, de lucru manual, Ion Olaru, de agricultură şi Nicolae Bantu, de desen, cel ce s-a întors de pe front ca mare mutilat de război.
Cu recunoştinţă i-am amintit pe aceşti mari profesori de a căror îndrumare m-am bucurat în cei şase ani petrecuţi de mine în acea severă şcoală de formare a viitorilor învăţători, anii trecerii de la copilărie la adolescenţă, “anii deschiderii ochilor spre lume”. De la fiecare am învăţat şi am reţinut ceva, în ciuda unei discipline exagerat de dură, în care principalele “mijloace educative” erau foamea şi bătaia. Dar cu tot respectul cuvenit acestor dascăli, trebuie să spun că vedeam, cu mirare, cum mai fiecare privea cu rezervă spre şantierele în care se lucra la edificarea monumentelor brâncuşiene. Era în acei ani nu atât nepăsare şi lipsă de interes, cât mai mult respingere hotărâtă a acestor lucrări de artă, pe care mulţi n-o înţelegeau. Se zicea: ba că sunt cheltuieli inutile, ba că e vorba de preamărirea lui Gheorghe Tătărescu, pe atunci prim-ministru al României, care ar face aceste monumente doar pentru el. Iar argumentul cel mai “serios” era comparaţia cu cele două monumente existente în oraş, ambele măreţe, realizate în manieră clasică:
Tudor Vladimirescu, pe un soclu înalt în faţa liceului ce-i poartă numele, într-o mână cu drapelul, în cealaltă cu sabia. Cel de al doilea, Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, în piaţa centrală, între catedrală şi Prefectură.
-Astea-s monumente adevărate, fraţilor, nu parul, ori şurubul ce se înalţă pe platoul din faţa cazărmilor, din care nimeni nu înţelege nimic!
Aşa se vorbea de către cei mai mulţi. Pe atunci, oltenii “mei” n-au prea înţeles despre ce este vorba şi cu atât mai puţin despre ce faimă ar putea avea acest ansamblu sculptural. Iar pe cel ce sprijinea de la nivel înalt întreaga realizare, primul ministru şi soţia sa doamna Arethia Tătărescu, erau bârfiţi şi bănuiţi de intenţii personale şi prea „liberale”, într-un judeţ preponderent ţărănesc, “cu trei târguri prăfuite”. Ba unii colegi din clasele mai mari, când în drumul spre ferma de la Vădeni treceam pe lângă Columna ce era aproape înălţată pe platoul ce se numea atunci “târgul de fân”, făceau “băşcălie” şi glume proaste la adresa primului ministru: “Asta-i sula lu’ Tătărescu, bă!” Această neînţelegere, şi chiar respingere, a cunoscut şi campanii de presă, care l-au supărat pe artist, mai ales când din această cauză inaugurarea monumentelor a fost de două ori amânată, ceea ce l-a făcut să plece la Paris şi să nu fie prezent la inaugurarea din 28 septembrie 1938.
Sunt bucuros când în paginile Măiastrei citesc articole şi studii documentate despre rolul şi contribuţia hotărâtoare a familiei Tătărescu la realizarea acestui atât de apreciat, astăzi, ansamblu monumental brâncuşian. Şi sunt cu atât mai bucuros când aflu date care o pun într-o nouă şi meritată lumină pe Doamna Arethia Tătărescu, precum în cartea profesorului Zenovie Cârlugea: ,,Arethia Tătărescu – Marea Doamnă a Gorjului interbelic”. Am şi un motiv personal de duioasă şi sinceră recunoştinţă! Anume, am ajuns elev la “Normala” din Târgu-Jiu, eu, un copil din Munţii Apuseni, datorită unei burse speciale acordată de prima doamnă a ţării, soţie de prim-ministru, Doamna Arethia Tătărescu, Preşedinta Femeilor Ortodoxe din România.
Cer scuze şi înţelegere din partea redacţiei revistei Portal-Măiastra, dacă la acest moment aniversar, ZECE ANI DE EXISTENŢĂ, cu atâtea merite şi realizări, în loc să formulez laude şi elogii, sincer, pe deplin meritate de către cei ce editează această publicaţie, furat de amintiri, am alunecat pe panta sentimentală. Dar sunt convins că atari aprecieri laudative vor veni din partea multor personalităţi de prim rang din cultura română. De asemenea, faptul că m-am referit mai mult la modul în care este reflectat în paginile revistei Constantin Brâncuşi, sculptorul, a cărui
“MĂIASTRĂ” dă şi numele revistei, nu înseamnă că nu m-am bucurat şi de alte multe contribuţii literare, de mare ţinută. Aproape în fiecare număr găsesc referiri la marii noştri poeţi: Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Octavian Goga, Nichita Stănescu. Şi toate sub semnături prestigioase. Dar – şi pagini întregi în care sunt prezentaţi poeţi mai noi, consacraţi ori debutanţi. Şi acest rol al revistei merită aprecieri. Astfel, cu încântare am citit poezii ale poetului român-francez-suedez, Ion Miloş, traducător al lui Blaga şi al lui Arghezi în limbile ţările al căror cetăţean este astăzi. Idem, poezia românului-german Mircea M.Pop, şi el traducător în germană al multor poeţi români.
În încheiere, urez colectivului redacţional al revistei Portal-Măiastra, ca în următorul deceniu, prin conţinut, ca şi prin ţinuta editorială actuală, ireproşabilă, să contribuie şi să reuşească recunoşterea şi atribuirea titlului pentru această capitală a Gorjului: “TÂRGU-JIU, ORAŞ DE ARTĂ”!
Valer POPA Redactor-şef “Normaliştii Clujeni”
