Doamne, mă uit de jur-împrejur şi mă minunez. Cireşii, vişinii, merii, nucii, căpşunii, halângile de vie au dat în rod bogat, fastuos, ca-n rai. Totul e verde, viu, copleşitor de atâtea parfumuri şi miresme, flori şi fluturi, păsări şi căprioare pe câmpuri, maci în lanurile de grâu şi prigorii în fâneţe.
Ar trebui să fiu entuziasmat de faptul că pur şi simplu exist. Existenţa reprezintă oare ea însăşi în sine un scop? Cum ar surâde Sarte, ce să rezide esenţial în existenţa de a fi? Orientalii mi-ar da un fel de răspuns că în deşert scorpionul e ca peştele în apă.
Acest episod al „Evadării din Scriitopia” e oarecum reveriant. Evenimentele m-au cuprins în fenomenologia lor concupiscentă ca nişte amante în călduri. Am întâlnit pe unde m-am preumblat fel de fel de persoane încercând o dezalienare, un exerciţiu de socializare, doritor a-mi evita o eventuală ameninţare din partea sentimentului de inutilitate.
Cu ce pornesc dinspre Scriitopia către voi, cititorii mei, dintotdeauna? Cu restanţa relatării celei de-a XXXV-a ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”.
Am făcut parte din juriul local (Ion Popescu-Brădiceni, Viorel Gârbaciu, Zenovie Cârlugea, Spiridon Popescu) şi am rămas cu convingerea că, azi, condiţia scriitorului profesionist e ingrată. Aparţine unei bresele dezorientate politic, parţial laşă, incapabilă a pune în fruntea ei un creator autentic, ci nu un… critic oarecare cu o operă futilă, nerezistentă în faţa timpului şi total neştiinţifică, redactată după ureche ori simţuri cu criterii… inexistente.
Dar să-mi reprim umorile negative şi să-i dau dreptate lui Mircea Bârsilă care în discursul de primire a Premiului Opera Omnia a mărturisit: „Nu poţi să fii altfel decât cer vremurile literare. Literatura e deci într-o continuă mişcare şi într-o permanentă schimbare de sensibilitate. Dependenţa de context ţi-e cumva dată, dar un scriitor adevărat trebuie să se gândească că orice canon degenerează într-o reţetă. Cam aşa a degenerat postmodernismul. Or a fi necanonic e cel mai important. A genera tu însuţi un model adaptat noilor tendinţe. A colora dintr-un alt unghi o epocă, împrumutându-ţi viziunea, experienţa, geniul, practica eficientă, cultura performantă. A inventa legi noi ale stilului şi poeticului”.
L-am urmărit cu nesaţiu axiologic, pe Gheorghe Grigurcu prezentându-ni-l pe columnistul Mircea Bârsilă. Poetul, devenit critic din necesitate, nu-şi poate înăbuşi propriile resurse şi fundamente. Eu însumi rămân funciarmente poet de duminică precum Eminescu. Dar rolul meu în citadelele Universitare din ţară, şi, mai încoace, de peste hotare, m-a transformat şi în cercetător de veghe şi de conservare a marilor valori ale românităţii şi europenităţii, a căror dezoccidentalizare o reclam urgent şi insurgent dimpreună cu Noica şi Boia.
Dar să rezum în câteva note spusele maestrului de la fosta revistă „Columna” Gheorghe Grigurcu: „Ca şi Blaga, Fundoianu, Voiculescu, domnul Mircea Bârsilă practică un franciscanism de frontieră. E un om al pământului, care-şi resimte cu voluptate rădăcinile. Însă, inteligent, ia în răspăr mai vechile toposuri idilice, instituindu-şi un meta topos profund personalizat. Confesiunile au un anume substrat rural-arhaic, dar tabloul senzorial e colţuros. Conştient de forţa-i retorico-imaginativă, Mircea Bârsilă denunţă o realitate implacabilă, o atmosferă de surdă teroare, de superstiţii poate nu îngrăditoare, ci poate stimulatoare ale spiritului, ale cărui probe eliminatorii le tot trăieşti ciclic. În poezia lui Mircea Bârsilă, fantasticul ocupă vidul metafizic, vădita violenţă a sacrului e schimbătoare de paradigmă. Asistăm la joncţionalitatea alchimiei faustice cu categoria estetică, la o acută senzorialitate care compensează absenţa afectului. Concluzia se impune de la sine: poetul a găsit o nişă proprie în spaţiul suprapopulat al tematicii rustice”.
Laudatio la Cornel Ungureanu l-a rostit Zenovie Cârlugea şi a apărut deja în „Gorjeanul” în acelaşi număr cu partea întâi a „reportajului” postarghezian. Cum am avut privilegiul să stăm de vorbă, am rămas plăcut impresionat de vitalitatea acestui istoric superior, acestui intelectual fără orgolii supremative, acestui visător pe marginea unor proiecte monumentale la Polirom-ul de la Iaşi, deocamdată. De ce nu şi la „Humanitas”, e o întrebare pe care Liiceanu – de-ar avea bun simţ şi cei şapte ani de acasă, – mi-ar lămuri-o trap-săltat (?!). Eu însumi sunt pe cale de a-i propune un asemenea PROIECT dedicat transmodernismului românesc şi ard de nerăbdare de a-i afla părerea (pro sau contra?!).
Iată ce-am selectat din discursul lui Cornel Ungureanu (Opera Omnia pentru critică), titlu pe care în 2014 l-a luat Livius Ciocârlie, eu rostind atunci un Laudatio pe măsură: „Arghezi a reuşit să se uite în ochii lui Eminescu. Eu m-am uitat în ochii lui Arghezi. Gorjul se întinde până la… NewYork.
Între anii 1780-1800 câteva sute de bănăţeni au descălecat în Gorj. În spatele biografiei mele, stă un asemenea fapt istoric. Deci aripile Gorjului şi ale Banatului s-au înfrăţit în patria istoriei. „Ochii Maicii Domnului” este unul din marile romane-poeme ale scrisului românesc. Înălţarea pe cerul Eternităţii a lui Arghezi îi aparţine şi Gorjului. Suntem o lume veche care-şi trăieşte cu o enormă intensitate tradiţiile”.
În finalul acestor consemnări extrascriitopice fac loc unui omagiu pe care-l închin lui Tudor Arghezi, pe-ai cărui urmaşi Mitzura Arghezi şi Barutzu T. Arghezi i-am cunoscut îndeaproape, atât de aproape că doamna Mitzura m-a invitat să-mi lansez placheta „50 de sonete” la Mărţişor, în mai 2004, iar Barutzu mi-a scris din Elveţia în câteva rânduri, corespondenţă pe care în curând am plănuit să o public.
„Rostul meu în poezie e să-mi mântui arhetipul.
E să-mi sângele nisipul ce se-ntoarce din Pustie.
Rostuindu-mi ca Arghezi versurile-n lăzi de lemn, de lemn sfânt s-ascunzi Cuvânt, Cuvânt sacru născător de prilejuri de-a reface, pe scheletul din limbaj, invizibila găoace, da-le-voi suprem însemn: a fi chiar şi-n moarte demn.
Am de gând la Brădicenii de prin dragele-mi poieni să dezgrop cutii secrete unde versurile-mi bete de-atâta nemărginire să-şi reintre în Vorbire, în Vorbirea-mi cea mult castă, vastă şi iconoclastă, care-n marea de lumină corpul să şi-l scalde pentru a se reîntoarce-n Centru”.
Ion Popescu-Brădiceni
