Eseul nookratic (I) – „Să n-o mierlim, aşa din-te-miri-ce!”

547

Cu altă ocazie, insolitul meu erou funambulesc s-a vădit un personaj spectacular, donquijotesc, ce-şi asumă atât realul, cât şi realitatea textului, atât modelul fragmentarist cât şi simultaneizarea, atât autenticitatea, cât şi mitologia contemporană, atât non-mimeticul, cât şi funcţia de comunicare, atât nonreferenţialitatea limbajului cât şi metaromanescul, atât practica (derutantă oarecum) a citatului, cât şi eclectismul, atât ironia, cât şi cultura drept o a doua natură, atât noul umanism (nou antropocentrism, psiheism), cât şi acea claritate a privirii.
Personajul meu l-a cunoscut, cândva – îşi aduce aminte precis – pe filosoful din Königsberg, tocmai în perioada elaborării celebrului tratat „Critica Judecăţii”. I-a fost „asistent” şi i-a reproşat: „Tratatul dumneavoastră, domnule Immanuel Kant, mai degrabă hrăneşte disensiunea decât o instanţă care s-ar fi pronunţat fără recurs…”. „Tinere – îi replica, blând, dar dârz, domnul Kant – nu sunt adept al recrudescenceţei opoziţiei cu orice preţ, mai ales împotriva propriului meu popor. Nu accept a-mi „spiona” prietenii, colegii, conaţionalii. Dezavuez absurdele „înscenări”, „deţineri inchiziţionale”, interogatoriile Kafkiene”. Atunci i-am zis mentorului meu: „Maestre, vă sugerez părăsirea punctului de vedere exclusiv al unei singure tabere şi găsirea soluţiei care să se ridice deasupra contrastului. E mai profitabilă îmbinarea ideilor provenind din constelaţii deosebite ceea ce presupune o transpiritualizare a oricărei concepţii.”
Repliat, tăcând o vreme, personajul meu, cel care iată se întovărăşise cândva cu Immanuel Kant, îmi arată o frunte înaltă, sub ea nişte ochi albaştri, adânci ca marea. Căzuse într-o meditaţie menită să transceadă preajma derizorie şi dezumanizată (i)reversibil. Îl invit la o cafea şi acceptă imediat: „Cu plăcere.” Îl informez uscat: „Vom continua discuţia?!”. „Poate”, – îmi murmură încă, oarecum, absent. Sorbim cafelele, cu lapte şi zahăr, şi cu un pahar cu apă minerală, într-o stranie stare de bine, de voluptate baudelaireană ori heideggeriană. „Deci, cum îţi spuneam, adineauri, eram sever uneori cu magistrul meu transtemporal (el însuşi avatar al lui Platon, într-o existenţă inaugurală). Într-un rând, m-am trezit acroşându-l, imberb: „În oricare din elementele unei concepţiuni generale vibrează energia ei întreagă.” Am fost, cu impetuozitatea-i generoasă, lămurit punctual: „Un cercetător poate să folosească rezultatele speciale obţinute de contemporanii sau de înaintaşii săi. El trebuie să se ferească însă de a transcenda realitatea lor, pentru a le grupa din afară. Asta ar însemna o cumplită trădare a identităţii auctoriale. Organizarea materialului informativ trebuie făcută în puterea unui motiv adânc care să coincidă (obligatoriu, nu-i aşa?) cu ceea ce se numeşte individualitatea cercetătorului. Astfel, conflictul dintre înafara şi înăuntrul deghizat într-o falsă Uniune Transnaţională, va păgubi conţinutul fiecăreia în parte, unul centripet celălalt centrifug. Înafara nu este numai o suprafaţă plină de strălucire şi caracter. Înăuntrul nu este numai un adânc imprevizibil, pendinte de subconştientul abisal. Înafara nu este numai presiune exercitată diabolic de „instanţe” distructive şi aliena(n)te, nu este represiunea kominternistă şi stalinistă şi îngrădirea drepturilor civice, nu este „dictatură” a unor elite de sorginte ocultă asupra masei. După cum înăuntrul nu este numai bolgie de refulări, frici, obsesii, transferuri morbide, dorinţi de răzbunare etc.”
„Am rămas – mărturisesc, acum, – suspendat într-un dualism ba hegelian, ba lupascian.” – îşi aminteşte insolitul meu personaj.
Am schiţat o propoziţie neutră: „Ce mai comandăm?”. „Nimic” – a percutat tot insolvabil şi încochiliat. E rândul meu să esenţializez: Ne aflăm totuşi într-o „nouă ordine” (?!) orientată mai mult către ceea ce separă individualităţile decât către ceea ce le uneşte, cu învinuitul ei caracter dogmatic, nociv, supus variaţiunii… postmoderniste.”. „Oare?” – zâmbeşte interlocutorul meu un pic reticent, circumspect, en garde. Eu insist: „Valoarea e firesc să fie pusă în legătură cu acea parte adâncă a fiinţei care năzuieşte şi vrea după propria sa normă interioară, iar nu după nişte motive generale căci, de regulă, generalul doar înăbuşe particularul, îl respinge, îl ostrakonizează şi apoi îl procustianizează. Valoarea reală (ci nu de conjunctură… de gaşcă, politică, de impostură, de reavoinţă, de contrare impertinentă a meritocraţiei autentice) nu se poate desăvârşi decât înlăuntrul individualităţii sau al tipului de individualitate care o socoteşte dezirabilă.”
Personajul meu simbolic dă din cap cu bunăvoinţă. „Am înţeles, eu sunt Martorul şi tu eşti Tăietorul de Lemne. Dar armuri trebuie să ne punem amândoi ca să n-o mierlim, aşa, din-te-miri ce!”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here