Stă la răscruce. Reflectează încotro s-o apuce. Îl urmăresc preţ de-o clipă. Pe-o casă mai veche o bufniţă ţipă. Lugubuu. Îşi întoarce mirat – dar nu înspăimântat – privirea spre pasărea prevestitoare a morţii. Peste ţigle, norii plumburii par perdele de liane ale junglei, de jugulare retezate de securea călăului nobilului Danton, revoluţionar celebru al istoriei franceze, asasinat de comilitonii săi, în stil comunist şi… rusesc (bolşevicii i-au lichidat pe menşevici).Răscrucea e cu stopuri de-ale circulaţiei şi de-ale poliţiei (nu şi de-ale S.R.I.-ului, D.N.A.-ului, A.N.I.-ului, slavă domnului – !). În România de azi, e ca în vremea unor Hitler, Mussolini, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Stalin ş.a. Personajele se cheamă altfel. Nu le dau numele pentru că mi-e o silă imensă. Mai ştii? M-ar putea şi condamna la muncă silnică pe viaţă!?În România (actuală deci), insul (fără de insă alături) e complet dezorientat. Rămân, ca şi el, pironit locului. Când eram copil, tata mă trimitea să priponesc calul în deleţ, la bistriţă, în parchet ori pe pojere. Ce termeni simultan exoterici şi ezoterici. Câtă arhetipologie se prefigurează în „spatele”/ în „pivniţele” lor!Personajul prozoeseului meu este obligatoriu enigmatic. Observ că mai are, totuşi, capul pe umeri. De altfel, el pare un avatar al lui Ioan Botezătorul, căci i-a fost tăiat capul precum lui Harap-Alb, eroul formidabil crengist. E îmbrăcat derizoriu, de la „second-hand”. România însăşi e în prezent variantă „second-hand” colonializată (precum Gorjul mai nou de chinezi), de americani, ruşi, unguri, evrei, italieni, bruxelleziţi, nemţi, arabi ş.a.m.d. Pare o gubernie din „Pescăruşul” lui A.P. Cehov, locuită, vai, de o mică burghezie (scelerată, vândută pe cine ştie ce profituri „la negru”, „mafiote”, „fanariote”, în patria de azi), fals tragică, treptat căzută într-o penibilă melodramă, în triunghiuri erotice ieftine, fără profunzime psihologică etc. De fapt, prin definiţie, cehovianismul e o satiră virulentă în subsidiar, a unei lumi din Rusia ţaristă, debusolată, alienată, retrogradă, închipuită, alcoolică…Nu ştiu cum îl cheamă pe eroul textului de faţă. Ceea ce se vădeşte a fi e clar de descifrat: e un cerşetor, „un boschetar”, care a rezidat în cartierul meu provincial, dar de lux. Tradus în noţiuni transumaniste, dar şi transmoderniste, individul e un om liber, un om căruia prea puţin îi pasă de aşa-zisa soartă a sa. După cum mi se arată, nu pare să creadă a avea un destin. Sau, dacă-l are, e ceva ce ţine de natură, ci nu de conştiinţă, de firea interioară, ci nu de conjunctura parvenirii cu orice preţ, de imanent, ci nu de transcendent.Aşadar în esenţă este „o entitate” de rang divinatoriu. El oficiază ritualul desăvârşirii de sine prin practicarea refuzului de a fi «cineva». El se consideră – dacă-mi funcţionează intuiţia – un „nimeni”. Adică, doar fiind un nimeni, poţi aspira la titlul de «prinţ al deşertăciunii omeneşti». Cum Ulise, bunăoară, în luptă cu ciclopul ori cu peţitorii Penelopei. Simultan, poţi supravieţui mecanismelor secrete ale istoriei. Ah, tema istoriei riscă a mă împovăra ca pe Canetti ori ca pe Wolton, ca pe Boia ori ca pe Blandiana, ca pe Maria Spiridon ori ca pe Grigurcu, ca pe Manolescu ori ca pe Simion, ca pe Breban ori ca pe Alui Gheorghe ş.a.m.d. Prin urmare, amândoi, ne proţăpirăm unul în faţa celuilalt. Mă salută instantaneu ca iluminat, ca bântuit de o idee arheopterică. „Dumneavoastră sunteţi Poetul!”. Am dat din cap, oarecum stupefiat. „Aveţi un suflet bun!”. Iar am aprobat… semiotic. Văzând că tac, reînnodă „monologul”: „Eu am studiat la Cluj-Napoca. La filologie, pe „Horea”. Dar am.. înnebunit. Habar nu am din ce pricină. Poate din aceea a orizontului inconştient al lui Blaga. Poate din aceea a Purei Întâmplări.” Am muţit. Am făcut ochii mari. Am realizat cine e tipul: cel care achiziţionase de la Anticariatul din Târgu-Jiu ediţii rare din Sartre, Baudelaire, Valéry, Eluard, Aragon, Malraux, Perse, Ionesco, Cioran ş.a. Cel care recită din memoria-i netulburată detot (încă) din Corneille: „Que je meure au combat, ou meure de tristesse./ Je rendrai mon sang pur comme je l’ai reçu…” (Cidul, actul I, dintr-o replică a lui Don Rodrigue; din Racine: „Helas! il mourra donc. Il n’a pour sa défense/ que les pleurs de sa mère et que son innocence.” (Andromaque, actul I, dintr-o replică a Andromacăi)); din Rousseau: „J’ai étudié les hommes et je me crois assez bon observateur. Cependant je ne sais rien voir de ce que je vois; je ne vois bien que ce que je me rappelle, et je n’ai de l’esprit que dans mes souvernirs. Le signe exteriéur est tout ce qui me frappe. Mais ensuite tout cela me revient: je ,e rappelle le lieu, le temps, le ton, le regard, le geste, la circonstance, rien me m’échappe.” (Rousseau, Les Confessions, I.III; din Lamartine, cel mort la doar 27 de ani, vai (1790-1817): „La fleur tombe en livrant ses parfums au zéphire;/ A la vie, au soleil, ce sont là ses adieux:/ Moi, je meurs: et mon ame au moment qu’elle expire,/ S’exhale comme un son triste et mélodieux”; din Vigny: „Il court (le pêcheur – n.m.), cherche un savant et lui montre sa prise,/ Et, sans l’oser ouvrir, demande qu’on lui dise/ Quel este cet élixir, noir et mysterieux.// Quel est cet élixir? Pêcheur, c’est la science,/ C’est l’élixir divin que boivent les esprits,/ Trésor de la pensée et de l’expérience” (Vigny, Les Destinées, La bouteille à la mer).
Conf. dr. Ion Popescu-Brădiceni
