ESEU I – Pathos, crinul şi grădinarul melancolic

233
Signature --- Image by © Royalty-Free/Corbis

Motto 1:
„Au gândit întâi părinţii graiul lucrurilor şi-n luminişurile minţii le-a rămas plângând un crin.”
(I.P.B.)
Motto 2:
„E nevoie de aştri. De marea poezie a mierlei. Să fie ea însăşi Fiinţa uluitorului crin.”
(I.P.B.)
Motto 3:
„A stăpâni Textul (la care din întâmplare scriu tocmai acum) înseamnă a fi vorbit mai întâi şi întâi Limba pietrelor, a plantelor, a păsărilor, a îngerilor şi a grădinilor cu narcişi şi crini.”

În Piaţa Centrală, o mână de „persoane cu dizabilităţi” (orbi, ciungi, fără un picior sau fără ambele, alienaţi psihic) îşi cere drepturile înconjurată de poliţişti şi de gardieni publici.
Şi tot în Piaţa Centrală, stoluri de porumbei ciugulesc firimiturile şi seminţele dăruite de către protestanţii cu pancarte pe gât: „Noi suntem oamenii străzii.”, „Ne revendicăm drepturile civile”; „Şi noi suntem cetăţenii acestui stat” etc.
Şi, totuşi, poemele acestei „cărţi” sunt dedicate Crinului pentru că în inima sa enigmatic-luminoasă e punctul meu de sprijin în Cosmos şi esenţa fiinţei mele. Când crinul moare, Leagănul Fiinţei mele câştigă în Profunzime?
A fi crin înseamnă a fi la timpul potrivit. În întreaga fire a crinului parcă aş fi eu însumi. Existenţă către transcendenţă este crinul. Esterea însăşi e starea de intemplare? Iar mie, melancolicul lui grădinar, O, Doamne, mi-s picioarele goale-n sandale şi mi-s braţele pline de crini. Şi Inima pulsează-n virgina Cetate Pacea Eternă. Pe umerii-mi, mantia e doar sfântul abur al rădăcinilor care deprind Vorbirea. În păru-mi lung, de ucenic de păstor, îmi adie Azurul o muzică pură. O, Doamne, şi ce mai alură de zei au brazii-n păduri!
În Europa, poemele se fac vinovate de contemplarea Amiezii, dar Singurătatea se pregăteşte să intre în istorie nu ca un crin. Nici ca un Ahasverus peregrin. Floarea aceasta, leală-mi pân-la exasperare a fost totuşi, cândva, privirea unui Ochi Acvilin.
Ah, văzut-am până la marginea crinului. Lumea părea sub pleoapele ochilor, polenizaţi, o bibliotecă. Am căzut la înţelegere cu arheul jignit, dăruindu-i ambrozia culeasă din păşunile raiului, în schimbul câtorva Cuvinte Necunoscute. Îngerul din Bibliotecă m-a făcut să tresar: „În Ochiul acela albastru, păianjenul îşi ţese şi el gogoaşa singurătăţii. Cu el mă striveai între îndoiala că exist şi eu cu adevărat şi triumful de-a fi fost pururi Fiul Cetăţii. Lumina izvorând din punctul atingerii lui de real preschimbă frunzele în aripi, aripile în secunde, secundele în raze, razele în transcuvinte, ca tu să fii copil cuminte şi pur până la moarte; ca să înţelegi timpul ca pe ultima înfăţişare a zeului în mulţime; ca să trăieşti pururi tânăr şi liber, fără a-ţi pierde Nimbul.”
Din ierburi se înalţă Imnul Secret. Din pământuri se desprinde neauzita limbă a morţilor. Din arbori răzbat vocile primordiale ale auguştilor zei. Din murmurul cast al izvoarelor se reîntrupează Înţelepţii ce-n Amiezi Ritualice cu lucrurile, cu făpturile lumii reînnoite, comunicând. Într-un translimbaj reinaugurând iarăşi nonarbitrariul, pe când soarele ca un cerc esenţial străluminează nedescoperitele legi, şi tărâmuri, şi sărbători. Din frageda rouă, urcă înspre cer nerăbdarea Aflării-de-sine, în timp ce Memoria-mi toată cum un crin e (anarhetip transscris cu semne aldine).
Apoi, după ce-i înalţ templu’ ce i se cuvine, îmi încercui Casa cu focuri. Pun în pragul ei feciorelnic mai întâi Necuvântul. Din lăuntru-i însingurat încerc să reiau legătura cu Dumnezeu. Dar afară corcoduşii, zarzării, vişinii, cireşii, gutuii şi merii în floare sunt încă utopici. Dar, încercuind Casa cu focuri albastre, se dezvoltă-n oglinzile sale o altfel de lume. Cu toiagu-mi de lut ating lamura suspendată între cer şi pământ, care cuvânt devine şi facerea lumii redefinite somptuos reîncepe. Archaeus e acolo, în inima Proiectului, vizionar. Visase şi el să reconstituie Facerea Lumii, însă ceea ce-l frământă acum e doar cascada Fondului, doar cămaşa de zale-a Iubirii.
„Călăreţule, crinul meu, de unde vii cu braţele arse, cum un totem?”. „Dintr-un poem vin, dintr-un poem, pe care l-am scris fără să-i cercetez adâncurile”. „Călăreţule, crinul meu, de unde vii cu aureola pe frunte?”. „Dintr-un vis poate, ori poate de-a dreptul din Inaccesibilul Munte.”
Şi-n liniştea sacerdotală, iubito, părul tău revine la starea de crin. Simţurile nu mă înşală: l-aş smulge, dar morţii din tine îl ţin.
Edificiu-n auz e poemul. Lumina – eontică trecere, eul – un curcubeu. Doamne, ce trecere între suflet şi recele templu-al Ideilor! Mort sacerdotul! Şi totul mi se pare iluzie… totul…
În fine, sunt cel mai bogat proprietar de adevăruri. Domeniul meu – Ezoterezia – e asemenea Oului. Unde, zilnic, refuz tentaţia desăvârşirii, ispita denemuririi.
Unde l-am născut pe Pathos, în groaznice chinuri, ochiul meu l-a născut. Plânsul său a îmbibat materia făcând cu putinţă răsărirea Cuvântului precum puiul dintr-un bănuţ. L-am îngrijit pe Pathos jertfindu-mi contemplarea, mâinile mele l-au scăldat şi i-au arătat Lucrurile şi i-au dăruit femeia şi i-au întins pod peste Mare. Râsul său a pornit Reconstrucţia. Trupul subţire arzându-i în imposibila lui datorie faţă de Lume.
Dar l-am judecat nemilos pe acest fiu simbolic şi l-am condamnat la ieşirea-din-sine întru desăvârşirea-de-sine. Şi-n clipa execuţiei el mi-a spus, împietrind: „Uită-te, uită-te bine la foc! Şi vezi cât de alb este (în propria sa poveste); şi vezi că între Cer şi Pământ Cochilia Timpului numai aşa ni se arată; şi vezi că flăcările ce-i devoră sunt sensurile acestui fel distinct (ah, nu te mint) al meu de-a mă risipi prin transmetafore şi transversalii!”
Ah, transcuvintele mă împresoară! Aleph-urile dau sfoară în univers c-aş fi gata să închin „cărticica-mi de seară”, prima oară, inorogului (şi iubitei sale licorne).
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here