Abordarea unei asemenea teme presupune cunoaşterea temeinică a scrierilor social-politice ale celui mai mare poet român, deoarece, aportul său la dezvoltarea spiritului critic în cultura românească a fost însemnat, mai ales că în peisajul cultural şi politic al epocii, confirmat de spiritul pluralismului şi de libertatea de expresie, rigoarea şi cultul valorilor promovate de marele poet au contribuit la crearea şi consolidarea României moderne. Totuşi, spre deosebire de alţi poeţi, Eminescu a ilustrat în publicistica sa o serie de aspecte politice şi naţionale care frământau tânărul stat care s-a format după Unirea sub Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Printr-o viziune profundă asupra raporturilor dintre clasele şi categoriile sociale, pe de o parte, şi aspiraţiile de modernizare ale elitei româneşti, pe de altă parte, poetul se integrează în plan publicistic prin fondul ideologic junimist, prin dezavuarea formelor fără fond, prin respingerea liberalismului apăsat de spiritul demagogic al elitei suprapuse, ajungând până la critica statului contractualist modern, atât de vizat prin articole publicate în presa politică. Pentru că Eminescu avea să spună: ,,Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. (Eminescu, Timpul, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109). În esenţă, demersul nostru vizează identificarea şi analiza unor modalităţi de exprimare care au fost confirmate pe deplin de-a lungul timpului şi atribuite gazetarului Eminescu, expresii specifice care sunt tot atâtea secvenţe care întregesc imaginea jurnalistului, facilitând considerabil accesul la adevărata problematică a publicisticii eminesciene. Ignorate multă vreme din diferite motive, articolele publicate de către poet în presa vremii au generat controverse aprinse şi vii dezbateri în cultura românească, generând judecăţi de valoare care au la bază, de multe ori, sintagme edificatoare desprinse din conţinutul articolelor sale. Plecând de la premisa că Eminescu nu are nevoie de susţinerea nimănui şi că laudele sau criticile la adresa lui nu ştirbesc nicidecum valoarea operei sale, considerăm că o lectură atentă a unor articole atribuite poetului-jurnalist subliniază posibilitatea unor grile de interpretare care eludează orizontul social-istoric în care se înscriu unele texte, aşa cum este următorul: ,,Nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit şi a putut să stea alături cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar, aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărăt în privire morală şi în privire materială” (Timpul, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 110). Strălucit gazetar angajat, receptiv la problemele epocii, extrem de acid şi intransigent cu ceilalţi, dar şi cu sine însuşi, Eminescu se prezintă, aşa cum îl regăsim în ciorna unei scrisori rămasă în manuscris, adresată directorului unui ziar (probabil Iosif Vulcan) şi în care spune: „Nu sunt scriitor de meserie, n-o zic asta ca să vă fac atenţi asupra acestor rânduri, ci a vă da a înţelege că numai nescriind încă pân-acum prin jurnale, nu mi-am putut netezi simţământul sub vorbe linse şi lucii” (Ms. 2257, 785r-185v), ceea ce înseamnă că exprimată în asemenea cuvinte, apare una dintre primele profesiuni de credinţă pe care poetul le face în spaţiul gazetăriei, dar şi prin promisiunea unui verb care sparge barierele lingvistice curente în epocă (manierismul), în favoarea unei expresii obiective şi curajoase. În linii mari, chiar în literatura de specialitate se consideră că între eul poetic şi eul gazetăresc eminescian diferenţa este atât de evidentă, încât se poate vorbi de o nouă ipostază a lui Eminescu pe care ne-o relevă publicistica politică. Departe de imaginea luciferică alcătuită de creaţia poetică, publicistica politică eminesciană, printr-o aparentă detaşare între eul poetic şi eul gazetăresc, ne îndreaptă către o privire atentă ce pare a contura imaginea creatorului, până dincolo de diferenţele de expresie şi de conţinut, prezente în contextul apartenenţei la domenii variate de cunoaştere, deoarece, creaţia literară şi publicistica politică eminesciană se evidenţiază ca în textul următor: „Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» la o muncă onestă, dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate” (Timpul, 19 septembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 319), citatul de faţă amplificând unele interferenţe tematice şi de expresie pamfletară ce demonstrează, cât de profundă a fost existenţa materială şi sufletească a poetului, câtă prezenţă artistică şi ideologică este în articolul său de ziar, prin care conturează o analiză disociativă a limbajului politic şi a limbajului poetic eminescian!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
