EMINESCU ÎN FAȚA JUSTIȚIEI DE LA IAȘI

970

Cum am precizat în niște articole anterioare (,,Verticalul Eminescu”și ,,Unii au vrut, ca o faptă bună a lui Eminescu, să nu rămână nepedepsită”), la 13 septembrie 1876, lui Eminescu i s-a luat interogatoriul de către procuror la Justiția de la Iași. Atât întrebările puse lui Eminescu, precum și răspunsurile date de către cel interogat sunt scrise de mâna anchetatorului. Dar primul act al anchetei penale, urmare adresei 65-67 din 16 iulie 1876, semnată de căte ministrul Gh. Chițu, a constat în ,,cercetarea penală la fața locului” – un fel de procedură preliminară -, pe care Primul Procuror, T. Mândru a efectuat-o la data de 3 septembrie 1876, la biblioteca Centrală, în prezența lui D. Petrino și T. Aruneanu. Adresa respectivă avea caracter de reclamație penală, fiind trimisă Primului Procuror al Tribunalului Iași. Petrino era bibliotecar, iar Aruneanu subbibliotecar.
După cum rezultă din cercetare, aceasta a avut în vedere doar perioada 1 septembrie 1874 – 1 iulie 1875, cât a răspuns Eminescu de bibliotecă, fără a se raporta și la perioada lul Samson Bodnărăscu (noiembrie 1870 – 1 septembrie 1874), neținând seama nici de perioada anterioară lui noiembrie 1870, a lui Cezar Cătănescu, lipsurile constatate pornind și de la acesta. Procurorul a constatat lipsa a 117 volume și 28 foi volante, dintre care 71 volume și 22 foi volante lipsind ,,cu desăvârșire fără a li se putea da în nici un mod de urmă”, iar 46 volume și 6 foi volante(periodice) nerecuperate de la cei care le-au împrumutat, ,,unora fără a li se cunoaște adresa și în contra regulamentului”. Din raportul nr. 23, din mai 1871, întocmit de către Samson Bodnărăscu(antecesorul lui Eminescu), către minister, 22 volume erau date lipsă încă din perioada lui Cezar Cătănescu, anterior de noiembrie 1870. Evident că documentul întocmit de către procuror, la fața locului, în lipsa lui Eminescu, conține și o serie de inadvertențe, cum se va observa în timpul dezbaterilor judecății. Printre altele, la interogatoriu, Eminescu precizează că a îndeplinit funcția de bibliotecar între 1 septembrie 1874 și 1 iulie 1875, adăugând că și după aceea, a continuat, înlocuindu-l pe Petrino, care era în concediu. La 2 iunie 1875 a predat totul prin încheiere de proces verbal, pe care-l prezintă în copie.
Întrebat, în ce condiții a preluat cărțile și dacă la preluare a constatat lipsuri, Eminescu a răspuns că era imposibil ,,de a se lua în seamă astfel precum înțeleg eu”, și s-a limitat să numere de trei ori cărțile și celelalte efecte, afirmând că nu și-a putut face convingerea că lipsește ceva. Evident că s-a făcut numărătoarea stocului faptic de la acea dată a preluării și nu se putea ști dacă lipsea ceva, pe dată ce evidențele erau deficitare(nn).A urmat întrebarea, pusă de către primul procuror: -,,Ministrul afirmă după raportul actualului bibliotecar, că acesta a constatat o lipsă de 93 de volume și 45 de volume împrumutate și nerestituite și mai multe numere de foi periodice”. –,,Ce știți în privința acestei lipse și de când datează ele ?”. Eminescu a răspuns că în timpul cât a servit el ,,nu s-a pierdut nici n volum”, ,,Nu cred că este sinceră relațiunea făcută ministerului”. A mai precizat că volumele au fost împrumutate unor persoane cunoscute, cu respectarea regulamentului. Referitor la mobilier, Eminescu a relatat că l-a luat pentru nevoile revizoratului școlar, în scopul conservării arhivei, dar l-a restituit.Ancheta se desfășura la o lună după ce Eminescu participase la Ipotești, la înmormântarea mamei sale, Raluca Eminovici, în 13 august 1876. Starea sa sufletească, din acea perioadă, este oglindită în versurile din poezia: ,,O, mamă..dulce mamă !.”
,,O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu…”
Recomand cititorilor să asculte romanța cu versurile evocate mai sus, interpretată, în mod magistral, de către Dan Moisescu(fratele fostului Patriarh al României – Justin Moisescu). Și pentru că am amintit în paranteză numele Patriarhului Justin Moisescu, e bine să afle cititorii că acesta a reușit să-l convingă pe Nicolae Ceaușescu, să nu demoleze Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde e înmormântat trupul lui Brâncoveanu, dar argumentul decisiv l-a constituit prohodirea lui Caragiale la această biserică, fostul șef de stat având un cult deosebit pentru nenea Iancu. Tot la 13 septembrie 1876, același procuror, Teodor Mândru, l-a interogat și pe predecesorul lui Eminescu – Samson Bodnărăscu -, care îndeplinise funcția de bibliotecar în perioada noiembrie 1870 – august-septembrie 1874. Acesta a mai declarat că a fost chemat de către D. Petrino și împreună cu subbilbliotecarul T. Aruneanu să se convingă de realitate, au găsit o parte din cărțile ,,raportate” lipsă, prin alte dulapuri sau chiar la locul lor. Oarecum, faptul a fost recunoscut și de către Petrino, afirmând în raportul din 22 iunie 1876, că Bodnărăscu a venit la bibliotecă datorită ,,unitelor noastre silințe” și a reușit a ,,regăsi la dsa și o parte ,,aiurea” din lipsă….volume 80”. Bodnărăscu declară că Eminescu a vrut ,,să confecționeze un catalog general și complet , când apoi să-mi dea o declarație de primire…”. Aceasta era fapta bună pe care Eminescu dorea să o realizeze, în binele universității(catalogul general și complet), cum văzuse la universitățile occidentale, unde fusese la studii. Ne dăm seama de acest lucru și din simpla observare a Permisului în baza căruia, în timpul studiilor din străinătate, avea acces la biblioteca universității din Berlin.
Și în acest caz, avem de a face cu ignoranța multor români, ca deobicei. De multe ori, noul, cu greu înaintează, datorită ignoranței și uneori chiar din cauza pasiunilor politice. Voi face precizările necesare, la momentul potrivit. La 18 septembrie 1876, procurorul l-a citat și pe fostul bibliotecar Cezar Cătănescu, care a recunoscut lipsurile din perioada sa, obligându-se a restitui în natură de va fi cu putiință, sau ,,în bani la din contra”. După căderea guvernului conservator au apărut îngrijorări pentru junimiști, mai ales că fostul director general în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, T. Nica își depusese demisia și își punea prietenii în gardă, că noii numiți ,,sunt setoși de răzbunare”. (Ce asemănare izbitoare cu cea din zilele noastre !!!!!). Mihai Eminescu a rămas fidel junimiștilor. Deși D. Petrino trecuse la liberali, potrivit firii sale schimbătoare și fără caracter, P.P. Carp(încă ministru), iritat de atitudinea acestuia, care blama pe junimiști, prin telegrama înregistrată la nr. 2310 la 21 martie 1876, îi comunică la Iași, ,,descărcarea din funcția de bibliotecar”. Prin decretul nr. 548, licențiatul în drept, T. Aruneanu este numit bibliotecar la Biblioteca Națională din Iași, unde anterior fusese subbibliotecar, locul său fiind preluat de către Mânăstireanu. Cu toate că atât Iacob Negruzzi, cât și Vasile Alecsandri l-au ajutat foarte mult pe D. Petrino, la venirea sa din Bucovina aflată sub austrieci, ulterior a avut o atitudine ostilă și față de aceștia. Nu e de mirare că și după moartea marelui patriot Aron Pumnul, a făcut unele afirmații cu totul nedrepte despre Lepturariul renumitului cărturar. D.Petrino s-a comportat în mod pătimaș față de Eminescu pe tot parcursul procesului despre care discutăm, mai mult din motive politice, după ce a trecut în barca liberalilor, devenind ostil și față de junimiști. Dar vom observa mai departe că, Eminescu nu i-a purtat pică, ba, dimpotrivă. Din cele declarate de către Samson Bodnărăscu reiese clar, logic și indubitabil că o predare-primire corectă a unui inventar nu se poate face fără o confruntare a evidenței scriptice cu cea faptică, dar în lipsa unui catalog general unic, acest lucru este imposibil. Fondul probator, realizat de către Primul Procuror, prin constatarea la fața locului, interogatoriile lui Eminescu și Bodnărăscu, cât și relațiile date de către Cezar Cătănescu, trebuia să-l determine pe anchetator, potrivit legii de atunci: – să claseze cauza în lipsă de indicii de culpabilitate, sau să trimită dosarul la judecătorul de instrucție pentru a continua administrarea probelor, ori să trimită cauza, printr-un rechizitor, direct la tribunal pentru rejudecare.Oricum, față de speța descrisă nu se putea vorbi de faptă penală, iar răspunderea pentru cărțile lipsă nu putea fi pusă numai în seama lui Eminescu și nu cu nuanță penală. Primul Procuror Mândru s-a dovedit a fi un profesionist, un om obiectiv, dedicat îndatoririlor sale juridice. De altfel a și fost promovat ca membru al Curții de Apel din Iași, prin decretul domnesc nr. 2048 din 28 octombrie 1876. În locul său a fost numit L. Vrânceanu. Există și bănuiala că T. Mândru a rezistat ,,presiunii” politice, observând că prin rezoluția nr. 4590/20 octombrie 1876 prin care alt prim procuror a dispus ca dosarul să fie transmis judecătorului de instrucție cu rechizitoriu introductiv pentru infracțiunea de sustragere cu intenție, încadrată la art. 204 din codul penal al vremii. În Rechizitoriul introductiv nr. 6292/519 din 20 octombrie 1876, semnat de către V. Jucurano, citim și următoarele: ,,Având în vedere anexatul ordin al Dlui ministru al instrucțiunii publice nr. 6567 cum și procesele verbale încheiate de noi, din care rezultă faptul de sustracțiune ce se impută Dlui Mihai Eminescu, văzând art. 204 c.p. și 51 p.p. trimitem toate actele Dlui judecător de instrucție cu rugămintea să binevoiască a proceda la instruirea cazului”. În aceiași zi, cu adresa nr. 6293 era informat și ministerul cultelor și instrucției publice despre trimiterea în judecată a lui Mihai Eminescu pentru fapta incriminată la art. 204 cod penal. Rechizitoriul a ajuns la judecătorul de instrucție Panait Stoica. Perioada destul de lunguță, de la terminarea cercetărilor până la înaintarea rechizitoriului către judecătorul de instrucție, ne face să credem că presiunile politice nu au lipsit.
Precizăm că la 21 decembrie 1864 a fost promulgat codul de procedură penală, care a mai suferit unele modificări la 9 aprilie 1867, 16 iulie 1868 și 17 aprilie 1875. Reamintim că tot în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost adoptat și codul civil, legea privind împroprietărirea țăranilor și altele. Potrivit codului de procedură penală, procurorul era îndrituit a descoperi, cerceta și urmări infracțiunile și pe infractori. Procurorul deschidea acțiunea penală împotriva infractorului, trimitea cauza fie direct la instanța de judecată, fie la judecătorul de instrucție.Instanța de judecată era sesizată prin rechizitoriu definitiv. Judecătorul de instrucție era sesizat printr-un rechizitoriu introductiv, atunci când se considera că există indicii suficiente de vinovăție. Numai după terminarea instrucției, procurorul emitea rechizitoriul definitiv de urmărire sau neurmărire, iar judecătorul de instrucție se pronunța printr-o ordonanță definitivă de trimiterea sau netrimiterea în judecată.
Recurg la aceste explicații spre a înțelege mai bine tracasările la care a fost supus Eminescu, pe nedrept, dar și a scoate în evidență personalitatea sa de luptător pentru dreptate până la capăt. Judecătorul de instrucție avea deplina libertate de a da faptelor constatate calificarea juridică pe care o aprecia(încadrarea juridică a faptei), indiferent de cea dată de procuror.
Un judecător de instrucție, cu numele Leon, a pus pe rechizitoriul introductiv, la 25 octombrie 1876, rezoluția că, în baza art. 93 și 68 proc.pen. să se dea mandat de ,,comparație”, adică de prezentare la interogatoriu a inculpatului și să se citeze martorii.
Judecătorul de instrucție Panait Stoica l-a interogat pe Mihai Eminescu, la 9 noiembrie 1876. După procedura preliminară a stabilirii datelor de stare civilă, a fost întrebat când și cum a luat în primire biblioteca, Eminescu a răspuns că nu a luat în primire cu proces verbal întrucât voia mai întâi să numere cărțile, că în timpul numărării a constatat lipsuri, dar că la cea de-a doua numărare s-au găsit o parte din cărțile lipsă. N-a întocmit nici până acum(data interogatoriului n.n.) procesul verbal de luare în primire deoarece nu este convins că lipsesc într-adevăr cărțile care nu au fost găsite. Și-a exprimat părerea că lipsa este numai aparentă și aceasta datorită sistemului vicios de ținere a evidenței bibliotecii. La predarea către D. Petrino a întocmit proces verbal după inventar, cum declarase și anterior primului procuror Mândru.
Eminescu a recunoscut că pentru elaborarea unor lucrări dispuse de minister(colaborarea la dicționarul Brokhaus și întocmirea unei culegeri de proză și poezie românească) a luat fără înregistrare, pentru scurt timp, un număr de cărți, pe care le-a restituit în totalitate și că poate prezenta dovezi. I s-a pus și o întrebare derutantă: ,,Cum puteți dovedi că toate cărțile ce ați luat fără forme le-ați restituit ?”. Interogatul a dat un răspuns logic și convingător. A pornit de la realitatea că cele mai multe din cărțile care lipsesc sunt scrise în greaca veche și modernă, limbi pe care nu le cunoaște și că sunt de domeniul științelor exacte, cu care nu se ocupă, ,,care nu-i trebuia la nimica”. Acest răspuns a înlăturat orice suspiciune de însușire a unor cărți împrumutate, fără a fi trecute în evidența bibliotecii.
În rechizitoriu figura și acuza lipsei și însușirii celor 71 de volume care nu au fost găsite cu ocazia cercetării la fața locului făcută de primul procuror. Eminescu răspunde că ,,o asemenea faptă n-am comis de fel”. A explicat că e convins că aceste cărți nu lipsesc în realitate, ci trebuie să fie neregulat puse în bibliotecă. Primul procuror nu le-a găsit în rafturi sau la locul lor, dar acestea nu fiindcă lipsesc, ci datorită faptului că sistemul vicios de a ține patru-cinci biblioteci într-una face ca să se întâmple foarte ușor așezarea unei cărți în capitolul de aceleași numere din celelalte biblioteci”. Și a mai adus un argument în acest sens. Lista cărților lipsă pe care a întocmit-o Petrino a fost ,,extrasă după consemnările făcute de mine cu creionul roșu în catalogul bibliotecii”. E prin urmare ,,puțin verosimil ca un om să însemneze singur în catalog cărțile ce le sustrage”. În realitate, cărțile trecute lipsă de către D. Petrino se aflau în rafturile lor. Și primul procuror și-a dat seama că lista întocmită de către D. Petrino nu mai corespundea cu lipsurile arătate de el la 3 septembrie 1876.La terminarea interogatoriului, judecătorul de instrucție apreciază cu nu este cazul de reținere a inculpatului, Eminescu este pus să semneze un ,,act de sumisiune”, prin care se obligă să se prezinte la toate actele de procedură ori de câte ori va fi chemat și ,,chiar la sentința definitivă de va fi necesar”. Tot la 9 noiembrie 1876, judecătorul de instrucție i-a audiat pe martorii D. Petrino și T. Aruneanu.
D. Petrino a recunoscut luarea în primire a bibliotecii pe bază de proces verbal, dar nu a avut timpul necesar de a controla catalogul – lucrare ce ar fi necesitat luni de zile – fiindcă de îndată, a plecat în concediu, fiind suplinit de Eminescu, cu autorizarea ministerului, că la venirea din concediu a făcut revizia bibliotecii și văzând că lipsesc mai multe cărți a raportat ministerului, iar ministrul l-a însărcinat să urmărească în justiție pe predecesorii săi. Depoziția lui D. Petrino conține multe inexactități, după cum se trage concluzia și din cele descrise mai înainte. El continua acuzele la adresa lui Eminescu susținând, în mod ostil, reaua credință a acestuia. Cel mai în măsură a furniza relații despre eventuala lipsă a unor cărți era al doilea martor – T. Aruneanu – lucrând la bibliotecă începând din septembrie 1869, ca subbibliotecar și bibliotecar, de la 7 aprilie până la 27 noiembrie 1875. La audiere, acesta a relatat că încă de la preluarea bibliotecii de către Samson Bodnărăscu de la Cezar Cătănescu, în septembrie 1876 s-a constatat lipsa a 40 de volume, dintre care ulterior au fost găsite, astfel că la 3 sept. 1876(data cercetării la fața locului de către primul procuror T Mândru), lipseau doar 22 de volume. Martorul a mai relatat că Eminescu a restituit mobilierul folosit la revizorat, cât și cărțile împrumutate.
Citațiile trimise la diferite adrese pentru Samson Bodnărăscu nu l-au găsit astfel că judecătorul de instrucție a renunțat la audierea acestuia, că între timp nu mai era director la școala Trei Ierarhi. La 3 decembrie 1876, judecătorul de instrucție Panait Stoica a întocmit ordonanța prin care constata instrucția completă și conform art. 128 c.p.p. a înaintat dosarul către primul procuror pentru concluzii. După alte două zile, prin rechizitoriul definitiv nr. 7374, se cere trimiterea în judecată a lui Mihai Eminescu. Iată conținutul: ,,Noi, primul procuror al Tribunalului jud. Iași, văzând instrucția urmată contra lui Mihai Eminescu inculpat că a sustras mai multe cărți din biblioteca de Iași. Fiindcă din informațiile luate rezultă contra lui Mihai Eminescu indicii suficiente, ca în calitate de bibliotecar a sustras mai multe cărți din biblioteca de Iași, fapt ce constituie delictul prevăzut și pedepsit de art. 204 c.p. și poate da loc contra inculpatului la aplicarea unei pedepse corecționale. Rechirem(cu înțelesul, cerem), Dle Jude de instrucție să binevoiți a declara suficiente stabilite prevențiunea faptelor susmenționate contra lui Mihai Eminescu ca să poată înainta Tribunalului corecțional pentru a fi judecat conform legii”. Curios este faptul că rechizitoriul definitiv nu este semnat de către procurorul Panait, ce stârnește din nou bănuieli de subiectivism. Deși cărțile lipseau din perioadele de bibliotecariat ale lui Cezar Cătănescu și Samson Bodnărăscu, inculparea s-a făcut numai pentru Mihai Eminescu, problemă prea vizibilă. Judecătorul de instrucție Panait Stoica – același care făcuse întreaga instrucție a cazului, prin Ordonanța din 17 decembrie 1876 se pronunță pentru încetarea urmăririi penale, considerând că nu există indicii suficiente de culpabilitate a lui Mihai Eminescu. Tregem concluzia că soluția este pronunțată de către un valoros, integru și imparțial magistrat. Acest magistrat, bine apreciat, va ajunge ulterior în funcția de procuror general al Curții de Apel din Iași. Dar lucrurile nu se opresc aici. După emiterea ordonanței de neurmărire, dosarul a fost înaintat la primul procuror, potrivit art. 27 cod procedură penală, pentru a fi cenzurată de către Camera de Punere sub Acuzare din cadrul Curții de Apel, dacă va declara ,,opoziție”(cale de atac). Bineînțeles că șansele de a reforma ordonanța definitivă erau nule, nu s-a mai exercitat calea de atac. Dintr-o scrisoare a lui Mihai Eminescu expediată din Iași către Samson Bodnărăscu, îi scrie acestuia printre altele: ,,…Judecătorul de instrucție așteaptă mărturia ta pentru a da ordonanță de ,,non lieu”(adică de neurmărire) împotriva mea în privința cărților în chestiune”. După cum am arătat mai înainte, Bodnărăscu fusese citat, dar nu a fost găsit și ulterior judecătorul a renunțat la audierea sa.
Eminescu insista că trebuie să se spună ,,adevărul deplin”, fără vreo ,,evazitate” și mai departe menționa: ,,un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocescă pe toată viața și să-mi răpească onoarea”. D. Petrino a continuat a înainta numeroase adrese la justiție pentru a afla stadiul procesului, cât și la ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice să binevoiască a însărcina un avocat al statului a uza de mijloacele legale pentru recuperarea cărților, ceea ce presupunea o acțiune civilă și nu penală, susținând lipsa unor cărți. La 15 octombrie 1877, primul procuror al Tribunalului Iași răspunde la o adresă(semnată de D. Alexandresco) că fostul bibliotecar Eminescu a fost dat judecății penale, dar acțiunea n-a reușit și dosarul s-a închis la instrucție la 17 decembrie 1876.
Eminescu a fost în stare să-și susțină singur apărările, neavând nevoie de avocat, având o cultură vastă și cum am arătat și în materialul ,,Eminescu și tărâmul dreptului”, aflat la studii în străinătate, audiase și prelegerile profesorilor de la drept, împreună cu Slavici. El căpătase unele cunostințe în materie și în perioada octombrie 1864 – februarie 1865, când a fost practicant la Tribunalul din Botoşani. Fotografia lui Mihai Eminescu , din 1885, realizată în atelierul lui Nestor Hek. A fost adevărat creștin iertător față de ostilitatea manifestă a lui D Petrino. A trecut peste orice resentimente, că la moartea lui D Petrino – 29 aprilie 1878 la Spitalul Așezămintelor Brâncovenești – Mihai Eminescu exprimă sentimente de compasiune și publică în ziarul ,,Timpul”, un necroloog omagial. Eminescu și-a iubit și dușmanii. În final, să dăm cuvântul și acuzatului Mihai Eminescu:
,,CRITICILOR MEI

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! Atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșarte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.”
Jurist, Ion M Ungureanu-Țicleni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here