Cu puțin timp în urmă, am primit un mesaj interesant și o invitație la o meditație profundă asupra societății românești actuale, din partea unui bun prieten al meu, fost coleg de la Facultatea de Sociologie din București, pe când studiam în perioada primei jumătăți a deceniului al optulea al secolului trecut.
Acest lucru m-a surprins, oarecum, prin veridicitatea și substratul științific al analizei pe care o realizează paginile cărții, fapt care m-a determinat să întreprind toate demersurile necesare pentru a intra în posesia unei asemenea lucrări pentru a o lectura cât mai repede și pe cât posibil, mai în profunzime.
“Orice lucru necuvenit, orice vorbă spurcată, orice gând necreştinesc, nu constituie nimic altceva decât trădare precum cea a lui Iuda…”
Fiind convins că Sociologia reprezintă cea mai îndreptățită știință, dar și cea mai competentă disciplină capabilă să salveze societatea românească din situația gravă în care se află în momentul de față, vom deschide o serie de analize contextuale asupra acestei cărți și asupra problemelor grave care macină din temelii viața societății românești, fie și numai pentru a da un semnal asupra pericolului pe care îl presupune «somnul rațiunii», dar, mai ales, pentru a sensibiliza opinia publică asupra situației precare a unei societății care deseori «naște monștri» de conjunctură ai condiției umane! Desigur, de cele mai multe ori, credem că este important să înţelegem că fiecare om este o «marcă», deci, o valoare inestimabilă, pentru că poartă amprenta unicității și a profunzimii nedefinite a Duhului Sfânt, mai întâi prin simplul fapt că din iubirea Lui Dumnezeu a fost chemat la fiinţare întru veşnicie şi că este conştient de existenţa sa în lumea aceasta trecătoare, iar mai apoi, că în multe privințe, ființa umană în complexitatea sa, poate sesiza raţiunile dumnezeieşti, poate trăi pentru celălalt, poate răspunde oricui prin prezenţa sa şi poate provoca pe ceilalți la un dialog deschis, la dezbatere despre viață, pentru a fi plin de elocință și pentru a da contur unui destin care se dorește a fi moral și în conformitate cu un anume cod de conduită socială. Vom folosi ca un pretext al acestei conotații livrești, fără intenția de a deturna sensul demersului nostru, Cuvântul de învăţătură al ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care vorbea recent despre ridicarea omului din păcate şi despre iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa: “Orice lucru necuvenit, orice vorbă spurcată, orice gând necreştinesc nu constituie nimic altceva decât trădare precum cea a lui Iuda, lepădare precum cea a lui Petru, răstignire în cele din urmă a Domnului Hristos pe Cruce, adică un adaos de suferinţă pentru Domnul Hristos şi o mare problemă pentru noi. Dumnezeu însă, fiind multmilostiv, multiertător, multiubitor de oameni, se aşează prin diferite căi înaintea noastră, la inima noastră, şi ne întreabă, precum l-a întebat pe Petru: «Mă iubeşti tu pe Mine?». Acesta este glasul conştiinţei, glasul Scripturii, glasul Liturghiei, glasul preotului, uneori glasul suferinţei. Deşi Dumnezeu ştie că L-am trădat de atâtea ori, El nu ne întoarce spatele. Aşteaptă, trimiţându-ne semnale, în diferite feluri – semnale de bucurie, semnale de încercare, semnale de împliniri, semnale de dezamăgiri, prin toate acestea încearcă Domnul să bată la uşa inimii noastre, în speranţa că cineva, adică noi, îi va deschide uşa. Şi această deschidere a uşii este cuprinsă în cuvintele: «Da, Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că eu Te iubesc». Care este însă, răspunsul pe care noi, iubiţi credincioşi, îl dăm atâtor chemări, atâtor semne pe care Dumnezeu le face? Îi dăm răspuns precum Iuda, adică ne prăbușim în deznădejde şi socotim că pentru noi nu mai este nici o speranţă de mântuire? Sau plângem cu amar precum Petru, ne îmbrăcăm în haina pocăinţei, recunoaştem că toate le-am făcut şi că suntem plini de păcate şi ne aşezăm în genunchi, cercetându-ne lăuntric în reculegere, în Liturghie, în spovedanie, în post, în citirea cărţilor sfinte? Ca să auzi glasul Domnului este întotdeauna nevoie să-ţi recunoşti păcatele pe care le-ai făcut, să împlineşti rânduielile Bisericii în viaţa ta, şi atunci fibrele lăuntrice ale inimii tale vor auzi glasul Domnului. Vor auzi glasul Domnului, şi auzindu-l, inima ta va răspunde: «Iartă-mă, Doamne, robul Tău te ascultă. Iartă-mă, Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii măsura păcatelor pe care le-am săvârşit, totuşi eu pe Tine te iubesc. Eu pe Tine te recunosc ca Domn şi Dumnezeu. Eu pe Tine de recunosc ca Domn şi Stăpân. Chiar dacă uneori cad, ajută-mă să mă ridic, să nu pierd ţinta. Chiar dacă de multe ori pierd drumul şi rătăcesc aiurea prin păcate, Doamne, ajută-mă să nu pierd ţinta, adică să fiu al Tău, să fiu cu Tine, să ajung la Tine, să-Ţi pot răspunde, precum Sfântul Apostol Petru: Da, Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc». Odată mărturisită această iubire a noastră către Dumnezeu, El ne va spune, precum Sfântului Apostol Petru: «Paşte oile mele. Paşte mieluşeii mei. Ai grijă de turma mea»”! Dar, ce ne facem, Doamne, dacă «turma» continuă a viețui în rătăcire?
Despre imaginile negative și despre cuvintele vulgare întâlnite la tot pasul
Dar, poate merită să vorbim despre imaginile negative și despre cuvintele vulgare pe care le întâlnim la tot pasul, să incriminăm limbajul grotesc al unor persoane tinere care se “produc” și se “reproduc” în spațiul public sau să comentăm ceea ce ni se oferă sub forma știrilor “de senzație” pe care ni le oferă așa-zișii redactori de presă sau de televiziune? E destul să scrii ceva ironic, maliţios, distructiv, ucigător, comercial, cum este numită mai plastic și mai “profesional” știrea respectivă, pentru că vei vedea cum imediat toţi oamenii se apucă de citit cartea, poezia, revista sau aleargă la postul de televiziune sau de radio citat, pentru a “gusta” noutatea! Le place oamenilor insolitul, neverosimilul, incendiul, hoția, violul, crima sau fapta oribilă săvârșită aiurea, într-un loc pustiu și bântuit de fantome? Le place circul ieftin și scena reprobabilă petrecută în stradă? Chiar şi atunci când se îneacă cineva pentru o dragoste ratată? De multe ori, oamenilor le place să privească în grupuri de “gură-cască”, se adună grămadă și culmea este că se și amuză! În felul acesta, cugeta filosoful rus, Vasilii Rozanov, încă la trecerea secolelor XIX-XX, când vorbea despre pasiunea oamenilor pentru lucrurile distructive, despre ceea ce ne îngrozește, dar ne și ademenește, din păcate! El atrage atenția că moartea şi violenţa au devenit mereu mai atractive!!! Iar la întrebarea recurentă, de ce vedem atâta violenţă în jurul nostru, de ce se promovează și la televizor, se pare că există un răspuns neaşteptat de simplu. Pur și simplu, pentru că aceasta se consumă!! Televiziunea, mass-media în general, reacţionează la solicitările audienţei, iar audienţa, publicul larg doreşte să-i fie prezentate imagini care să-i producă plăcere lăuntrică, sentimentală, emoțională, emotivă şi instinctivă.
Violenţa de pe ecrane stimulează comportamente agresive şi în viaţa reală
Constatăm cu stupoare că oamenii au o preferinţă maladivă pentru tematica agresivităţii şi respectiv pentru emisiunile şi publicaţiile periodice care abundă în titluri, texte şi imagini despre violenţă, crimă şi comportament agresiv, care pe un om normal nu fac decât să-l îngrozească și să-l aducă în starea de lehamite. În multe situații, mass-media, cu puţine excepţii, oferă informaţii şi imagini în spiritul celor mai elementare necesităţi şi dorinţe neafişate ale mulţimii, porniri necontrolate, ceea ce face parte din realitatea cotidiană o stare pe care Gustave le Bon o numea “Psihologia mulțimilor”. Imaginile violente, conflictele, scenariile de groază, umilinţa, dominarea, scandalurile, războaiele, accidentele şi crimele fac parte în mod prioritar din agenda media și a proprietarilor de canale mediatice, fiindcă aceste elemente se înscriu cu obstinație în agenda pasiunilor lăuntrice ale multor oameni, motivează aceștia. Receptorului, adică telespectatorului i se dă exact ceea ce doreşte el să vadă şi, în consecinţă, i se alimentează şi mai mult dorinţele, i se cultivă o percepţie despre violenţă ca despre o așa-zisă normalitate socială(sic??!!). Aşa se întâmplă că fără vrerea exponenților din mass-media, scenele violente induc un spirit violent care depășește imaginația, sau, cum se spune de obicei, că “viața bate filmul”! Mai mult, violenţa de pe ecrane stimulează comportamente agresive şi poate contribui la răspândirea delincvenţei în viaţa reală, în familie, pe stradă sau la școală, dar mai ales în locuri de divertisment. Încă în secolul trecut, dar mai ales în zilele noastre, au fost și sunt efectuate studii în această privinţă, care au arătat că filmele pot provoca acţiuni cu tentă infracţională în rândul adolescenţilor. Dintre nenumărați adolescenţi chestionaţi, 49% dintre băieţi au recunoscut că filmul de pe internet, cinematograful emisiunile de senzație din Occident le-a trezit dorinţa de a purta o armă, 28% – că le-a arătat metoda de furt, 26% – că i-a încurajat să fie duri! Un alt studiu longitudinal a identificat o corelaţie între vizionarea scenelor televizate violente la vârsta de 8 ani, pentru a se finaliza într-un comportament infracţional la vârsta de 30 de ani! O cercetare asemănătoare, efectuată în Noua Zeelandă pe un eşantion din 1000 de copii născuţi în anii 1972-1973 a arătat că acei copii care au vizionat mai des televizorul, au demonstrat la maturitate mai multe trăsături antisociale, mai multă agresivitate şi au avut mai multe condamnări penale, ceea ce reprezintă o concluzie întristătoare!
“Cultura violenţei se autoreproduce sub diverse forme, inclusiv sub cele ale divertismentului televizat şi cinematografic”
Deci, mass-media, fie şi involuntar, devine un amplificator al ştirilor de scandal, al evenimentelor ce abundă în violenţă şi al relaţiilor conflictuale interpersonale, interetnice, interconfesionale, interstatale, iar această violenţă propagată fără limite catalizează la rândul ei manifestarea xenofobiei şi a comportamentului agresiv cu care ne confruntăm la orice oră din zi sau din noapte! După cum se exprima cu aproape patru ani în urmă unul dintre cei mai avizați specialiști, cercetătorul român al fenomenului agresivităţii umane, Bogdan Ficeac, în multe cazuri constatăm cu surprindere că în mare măsură “cultura violenţei se autoreproduce sub diverse forme, inclusiv sub cele ale divertismentului televizat şi cinematografic”, am spune noi, de proastă calitate și de nivel manelist! Aceste date şi concluzii ştiinţifice nu sunt un secret, pentru că ele au fost făcute publice şi sunt sau ar trebui să fie cunoscute de responsabilii față de conţinutul audiovizualului din diverse ţări. De aceea, este surprinzător să constatăm că producţiile televizate adresate copiilor sunt şi cele mai bogate în secvenţe de violenţă. De exemplu, în România ele conţin de 7 ori mai multă violenţă decâte producţiile destinate adulţilor, iar pe aceeaşi cale a imaginilor este cultivată şi violenţa faţă de femei, în strânsă legătură cu modelele comportamentale nocive pe care mulţi copii le văd acasă, într-un mediu familial denaturat. Un studiu recent arată că aproape 10% dintre ei au săvârşit violuri şi alte agresiuni cu caracter sexual, iar în cea mai mare măsură, acest comportament a fost încurajat de scenele de dominare sexuală pe care minorii le-au văzut în filmele porno care s-au difuzat din interese «comerciale» sui generis! Anumite pretenţii în acest sens pot fi înaintate şi agenţiilor de publicitate care exploatează mitul aşa-numitei “hiper-masculinităţi” a bărbatului, mai ales acolo unde reclama diferitelor produse destinate bărbaţilor induce ideea că un bărbat adevărat trebuie neapărat să demonstreze un şir de trăsături, numite hiper-masculine!! Iar în lipsa acestor trăsături, va fi considerat inferior în plan sexual şi social. De unde pornesc toate acestea? De la scenele de violență și de vulgaritate pe care le întâlnim, de la limbajul cu care ne confruntăm, începând cu vârful structurilor, până la ceea ce numim baza «piramidei» sociale! (VA URMA)
Profesor, Vasile Gogonea
