Vom continua să abordăm problematica Postului Mare, cu convingerea că în vremea Postului Mare, strădania noastră se leagă cu viaţa liturgică şi ascetică a Bisericii, care, în mare măsură, nu poate izbândi numai prin forţele noastre proprii, ci, mai ales, prin inspiraţia şi lucrarea sfântului har, cu alte cuvinte, prin conlucrarea voinţei celei sfinte cu firea noastră omenească! Astfel, credinţa noastră ne arată că postul rămâne contextul privilegiat şi indispensabil al pocăinţei, deoarece, fără post, adică, fără participarea trupului la efortul convertirii şi al întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, «metanoia» sau purificarea sufletului prin înnoirea minţii ar fi de prisos, deoarece Postul, cum arată Sfântul Vasile cel Mare, e începutul «archí» pocăinţei, pentru că, aşa cum am văzut în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea, ele îl asociază cu «metanoia» sau cu ansamblul virtuţilor cultivate în această perioadă. Mai limpede chiar decât celelalte virtuţi, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie, prin mortificarea şi supunerea trupului care nu depinde decât de noi, iar această dăruire voluntară ne asigură o primenire spirituală net superioară efortului ascetic pe care îl asumăm! Oricum, dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit, iar, dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim!
În vremea Postului Mare, strădania noastră se leagă cu viaţa liturgică şi ascetică a Bisericii!
Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi, fiindcă postul deschide calea spre contemplaţie, singurul său scop este ca un principiu general al spiritualităţii ortodoxe, atât în ceea ce priveşte curăţenia trupească şi sufletească, şi dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi e ţinut aşa cum i se cuvine unui creştin, va duce cu siguranţă mintea pe culmile contemplaţiei. Trupul mai uşurat al postitorului îl face pe acesta să meargă cu pas mai sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe aripile virtuţilor dumnezeieşti pentru a rosti cu smerenie: „Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contemplaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc”! Unii părinţi duhovnici compară postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească prin «roa¬dele faptelor virtuţii» pe care le-a cultivat postul. Cel care îi cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu înaltul luminii primenitoare e Duhul Sfânt, iar.străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile! Din cartea sfântă, ni se revelează faptul că: „Dumnezeiesc pahar de străpungere («kratíras katanýxeos») umple acum harul postului în chip lămurit şi îi cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi¬lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină”! Prin cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el, avem această hrană duhovnicească din care ne îndestulăm cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială asociată cu aceea de care se bucura Adam în rai, astfel încât să putem spune: „Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţă”! Desigur, adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi întrerupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci, nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi participat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare, printr-o modalitate specifică şi chiar prin utilizarea de imagini antinomice cum ar fi aceea a Postului-ospăţ ce nu are doar un înţeles retoric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea şi Învierea privită din punctul de vedere al Postului ce revelează şi el tensiunea fundamentală a eshatologiei creştine prin care omul este în aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos! Credincioşii sunt iniţiaţi în tainele postului chiar de către povăţuitorii Vechiului Testament prin exemplul cel mai cunoscut al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, se pare că fiecare credincios trebuie să se retragă în sine însuşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să-L vadă pe Dumnezeu, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi¬rii gravată prin cuvintele: „Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă¬untru ca Moise strălucind pe faţa noastră de slava dragostei Lui!”, mai ales că prin post, monahul face «urcuşuri» în inima sa şi urcă «Sinaiul faptelor bune», pentru a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea Mântuitorului Hristos.
„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumnezeieşti”!
Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind Slava dumnezeiască, iar, procesul de sinergie devine atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă a omului care aspiră la sfinţenie şi la apropierea de Dumnezeu! Ştim că graţie postului, acelaşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins şi datorită stăpânirii patimilor postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, iar, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia cea veşnică! De aceea, credincioşii care imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de vederea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie, şi în felul acesta, prin post prorocul Ilie a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; pentru că într-un fel asemănător, credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior, făcând să coboare prin post ploaia duhovnicească! Prin aspră postire: „Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze¬ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”, pentru că Postul este hrana prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind cu vrednicie şi osteneală! Pentru a concluziona, să spunem că modelul cel mai bun şi desăvârşit, chiar temeiul însuşi al Postului Mare, e desigur postul Mântuitorului Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său, iar, deşi n-avea nevoie să postească deoarece uma¬nitatea Sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire, Hristos Domnul S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber, fiindcă a instituit postul şi asceza creştină prin propria Sa existenţă, pentru a arăta El Însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele! În final să spunem că postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flămânzit, arătând firea Sa omenească. Deci: ,,Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”, ceea ce înseamnă că Postul Mare este expresia vieţii pământeşti a Lui Hristos, iar, cel care posteşte îmbracă veşmântul Domnului din timpul celor 40 de zile pentru a participa încă şi mai deplin la Patima Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt, biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind în comuniunea Dumnezeirii Mântuitorului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
