În această perioadă a Postului Mare, poate că merită acorată atenţie conotaţiilor sale teologice şi primenitoare de suflet, care au darul de a ne face mai buni şi mai aproape de iubirea negrăită a Lui Dumnezeu pentru oameni, dar, şi de iubirea neabătută a oamenilor pentru Dumnezeu! Perioada îndeaproape cunoscută a Postului Mare s-a constituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui, fiind elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic întreprins în timpul celor 40 de zile, motiv pentru care canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi creştinii. Chiar dacă ulterior s-au adăugat o serie de prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, cum ar fi interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hirotonia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, interdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, astfel ca pentru stăruinţa lor în rugăciune să nu se «risipească», o serie de legi au devenit şi consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude solemnităţi exterioare, pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.
,,Să fugim de neînfrânare şi să nu ne supunem patimilor care vin din saturare”!
În decursul timpului, postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul de «nisteía», care înseamnă, atât postul ca practică ascetică de stăpânire a pântecelui, cât şi conştientizarea semnificaţiei perioadei Postului Mare, numită ea însăşi «dumnezeiasca vreme a înfrânării» sau «fericita vreme a postului», smerenia fiind cea care ne mântuieşte şi ne eliberează de fricile păcătoase care ne inundă la tot pasul! Ştim că prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de «a păzi postul», adică, de a-şi stăpâni pofta de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, dar, la sugestia vicleană a şarpelui şi la îndemnul păcătos al Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu, devenind victima lăcomiei. Atunci a fost izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase, iar, dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, poate că n-ar fi fost izgoniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume şi în viaţa oamenilor! Aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar e prea târziu, pentru a nu fi postit la timpul potrivit, de aceea: ,,Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scumpe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare (akrateía) şi să nu ne supunem patimilor care vin din saturare”! Iar, pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în Eden, căci: «Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare (parakoí), şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând (ypakoúontes) de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne facem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului». În esenţă, trebuie să fim conştienţi de faptul că postul este o «nimicire a morţii» care a fost consecinţa păcatului şi omul care posteşte, scapă, desigur, într-un mod relativ, de apăsarea legilor lumii decăzute. Omul postitor parcă rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi a supralicitării plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti, cu privirea îndreptată spre Dumnezeu! Iar, aşa cum fecioria este o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevinovăţiei şi nepătimirii lui Adam, tot la fel şi postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, o imagine desprinsă din icoana modului vieţii paradisiace şi prefigurarea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi «îngeri» în trup, însăşi puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup către duhul sfânt! Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă «eshatologică» a aşteptării sfârşitului, el rămânând şi un mijloc pentru a asuma virtutea dobândită, dar instrumentul este deja el însuşi îndumnezeit prin harul divin. Dacă ne referim la restricţiile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare, care vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă «trópos ypárxeos», fiindcă el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam, care înainte de cădere era vegetarian şi în felul acesta anticipează modul de a fi al vieţii viitoare, când, potrivit Sfântului Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului. Acesta este şi motivul pentru care acest sfânt consideră că postul aduce restaurarea firii, ca «o silă făcută firii», dar o violenţă necesară pentru ca raţiunea să-şi regăsească predominanţa naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului, iar, în timp ce hrana este cea care naşte patimile, postul e «maica virtuţilor» şi a tuturor lucrurilor bune, devenind şi «calea împărătească a curăţirii», păzitorul curăţiei şi «maica nepătimirii», pentru că asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, postul domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel, datorită înfrânării sale. În ultima instanţă, alungând demonii, postul ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în¬gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimile lumeşti!
Perioada Postului Mare, numită «dumnezeiasca vreme a înfrânării»!
Postul Mare este «maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor», iar, în perioada celor 40 de zile, postul supune trupul lucrării proprii a sufle¬tului, fiindcă «slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei», pentru că această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte cu multă înţelepciune. Postul dă familiei echilibrul necesar, prin el tinerii şi bătrânii rămân la locul lor pentru a-şi cultivă fiecare virtutea proprie şi tot prin el se doreşte ca statul să menţină ţara în bună ordine şi în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupului uman, un veritabil microcosmos, cu suprastructura lumii sensibile al cărei centru este omul, de aici putem înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine mai pur în timpul Postului Mare. Cea mai mare problemă care preocupă omul este aceea a îndreptării, pentru că în vremea postului, dar, şi după aceea, omul trebuie să fie echilibrat, încât să lucreze fiziologic în toate situaţile care se ivesc în viaţă şi precum o maşină este reglată bine şi funcţionează corespunzător, la fel şi omul are nevoie de o echilibrare duhovnicească şi trebuie să dobândească sănătate sufletească, astfel încât să reacţioneze fiziologic la toate problemele care se manifestă în viaţa de zi cu zi! Există o mare nevoie de echilibru sufletesc şi trupesc prin asprimea postului, deoarece prin cădere în viaţa de păcat, noi, oamenii, am fost dezechilibraţi şi în loc să avem centrul vieţii noastre în Dumnezeu şi să cumpănim viaţa noastră cu temelia consolidată pe legea sfântă, o cumpănim cu temelia pe propria noastră logică formală şi informală care în multe situaţii este absurdă. Printr-o propagandă secularistă şi anticreştină, prin manipulare şi prin minciuni promovate de către mass-media năimită de banii bogaţilor, centrul vieţii noastre a devenit omul mediocru, cocoţat pe pârghii poiticianste perfide, şi nu Dumnezeu-Omul, pentru a prevala legea somnului raţiunii care naşte monştri şi nu Legea Lui Dumnezeu, pentru ca noi să fim robiţi de lucrarea patimilor şi nu de lucrarea Preasfântului Duh. Dezechilibrarea şi dezarmonizarea noastră ne demonstrează că mintea noastră a pierdut legătura, orientarea şi avântul către Dumnezeu şi se întoarce în alte direcţii legate de dominaţia banilor! Sfântul Andrei Criteanul în «Canonul cel mare» descrie această stare precară spunând următoarele: „Mintea a fost traumatizată, trupul secătuit, duhul este bolnav”, iar, mintea fiind traumatizată, în loc să dirijeze şi să stăpânească o situaţie sau alta cu har, strădania argumentării pe principii logice este dirijată şi stăpânită de forţe obscure, iar, în această situaţie, pare că toate lucrează necanonic, adică, împotriva firii. Astfel, strădania noastră înseamnă a echilibra mintea, a o elibera de tirania raţiunii «autosuficiente» şi a o întoarce spre Dumnezeu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
