Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Prin modalitatea culturală de a exista a societăţii, schimbările culturale conduc şi la schimbări sociale!

382

“Nudurile în sculptură sunt mai puţin frumoase decât broaştele râioase” CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Pe o vreme închisă şi ploioasă, care seamănă mai mult a fi una de toamnă târzie, dar, în aşteptarea unei primăveri însorite, a vorbi despre nevoia de schimbare constituie mai mult decât un deziderat sau decât o presupusă premoniţie meteorologică şi socială. Să spunem că realitatea actuală a societăţii româneşti impune ieşirea grabnică din starea perpetuă de tranziţie, aceasta presupunând găsirea de soluţii numai printr-o schimbare, de aceea, se impune a se înţelege ce este schimbarea socială şi cum se poate realiza în cadrul societăţii româneşti actuale. De fapt, prin modalitatea culturală de a exista a societăţii, devine evident că schimbările culturale determină schimbările sociale, iar, cum o cultură ideatică determină cultura materială, reiese că la baza schimbărilor sociale se află schimbările din cultura ideatică, mai ales cele din planul nemijlocit al ideilor vehiculate prin propagandă electorală.

Pentru aceasta, omul trebuie să fie şi raţional şi emoţional
Din toate aceste aspecte, rezultă că pentru a fi cât mai eficientă, schimbarea trebuie să fie în mod obiectiv un program declarat şi materializat pe măsura posibilităţilor, iar în plan subiectiv, într-un consens cât mai larg cu populaţia care alcătuieşte masa alegătorilor. De aceea, trebuie să se ţină seama că proiectele de schimbări majore, stârnind teamă, inhibiţie şi chiar opoziţie în rândul populaţiei, indiferent de mediul de provenienţă, rural sau urban, devin schimbări majore efective, provocându-se în acest fel stagnarea societăţii, în timp ce proiectele de schimbări minore, fiind acceptate de cei mai mulţi, pot deveni, prin acest multiplicator, schimbări efective la nivel macrosocial, producându-se, practic, evoluţia societăţii, aceasta fiind raţiunea pentru care în toate societăţile se consideră că schimbarea trebuie făcută înţelept, «pas cu pas» sau «step by step», în limbajul mai pedant şi pretins convingător al poligloţilor. Pentru aceasta, omul trebuie să fie şi raţional şi emoţional, fiind plauzibil că dacă el ar fi în exclusivitate raţional, ar fi atât de performant la nivel de mijloace utilizate, încât ar trăi optimal toată viaţa, fiind conştient de lipsa de scop a trăirilor sale, încât s-ar sinucide în fiecare clipă, ceea ce înseamnă că pentru a-şi suporta viaţa, omul trebuie să fie atât de raţional, încât să vadă multe şi, deci, să fie eficient la nivel de mijloace utilizate în mod expres în favoarea comunităţii. Acest lucru se poate transfera în plan emoţional, încât momentan, bietul om care îşi exprimă dreptul de vot, să nu vadă totul şi, deci, să accepte amăgirea la nivel de scopuri care scuză mijloacele, adică, de a lua viaţa, cam aşa cum este, din relativitatea acestei proiecţii decurgând atât premisa echilibrului, cât şi şansa presupusului progres social. Totuşi, dacă factorii perverşi blochează procesele de schimbare, ca în cazul monopolizării ideologice a societăţii, necesităţile obiective de schimbare se acumulează şi se tensionează atât de mult, încât, nemaiputând fi controlate, riscă să se manifeste exploziv, ceea ce în condiţii favorabile poate produce revoluţionarea societăţii, iar în condiţii nefavorabile, riscă să provoace destructurarea şi disoluţia ei. De aceea, trebuie ţinut cont de faptul că tinerii, fiind mai puţin implicaţi în instituţiile sociale consacrate şi având mai puţine legături economice, sociale şi politice cu structurile existente, constituie segmentul social cel mai receptiv şi cel mai modelabil pentru schimbare, motiv pentru care în toate timpurile, inclusiv în decembrie 1989, ei au constituit avangarda şi, pe măsura poziţiei ocupate pe baricade, tot ei au plătit cel mai greu tributul de sânge. În esenţă, personalitatea tinerilor, fiind flexibilă, devine deschisă la schimbare, în timp ce personalitatea oamenilor maturi şi a celor bătrâni, fiind oarecum anchilozată şi fixată în reguli tradiţionale, pare încrâncenată în stagnare, ceea ce denotă că programele de schimbare lansate în perioadele electorale trebuie să fie suficient de promiţătoare pentru a face parte din «apetitul» tinerilor, dar insuficient de ameninţătoare, pentru a nu pica în mreja persoanelor mature şi a bătrânilor! Pe măsură ce generaţiile deschise la schimbare cresc deodată ca pondere şi ca prevalenţă, în timp ce generaţiile reticente la schimbare se reduc şi se pierd în cavalcada promisiunilor deşarte, situaţia se schimbă! Dacă schimbarea socială se dovedeşte prea rapidă, ca în cazul revoluţiilor, poziţiile sociale majore rămase libere fiind ocupate imediat de indivizi demagogi şi ahtiaţi după putere, adică, de cei care nu resimt nici un fel de reţinere, deci, de tupeişti, de mitocani şi de semidocţi, care sunt structural lipsiţi de valoare, prin poziţiile pe care le acaparează în structura societăţii, ei, în loc să contribuie la progresul şi prosperitatea acesteia, îi provoacă destructurarea, aşa cum s-a întâmplat în România, după decembrie 1989, ceea ce denotă că schimbările sociale rapide sunt, cel puţin în perioada iniţială, momente de destructurare, de stagnare şi chiar de regres evident. Riscurile apariţiei iniţiale a unor perioade de destructurare şi de regres pot fi agravate şi de faptul că în tumultul schimbărilor sociale convertite în promisiuni electorale, schimbarea unui segment social afectează şi părţile cu care acesta se corelează, iar între momentul promisiunii schimbării şi schimbarea întregii societăţi se provoacă o decalare ce poate fi considerată întârziere culturală şi o pierdere a încrederii electoratului. Retardarea culturală a propagandei electorale demagogice desincronizează masa de alegători, motiv pentru care aceştia devin incompatibili, diminuându-se funcţionalitatea întregii societăţi, iar sistemul de norme se scindează, reducându-se unitatea normativă a societăţii, cu efecte nedorite, atât asupra unităţii structurale a acesteia, riscându-se, astfel, destructurarea, dezorganizarea şi prăbuşirea socială, cât şi asupra unităţii psihice a individului, riscându se, astfel, dezorientarea, demoralizarea şi devierea personală. Pentru prevenirea efectelor specifice desincronizării culturale este necesară evitarea retardărilor culturale strecurate în mesajele electorale idioate şi stupide, prin realizarea cât mai concertată, mai coordonată, a schimbărilor, aceasta presupunând ca adoptarea inovaţiilor în dialogul social să fie simultană sau rapid succedată de modificarea şi înnoirea instituţiilor sau de crearea unor instituţii corespunzătoare, prin eliminarea carenţelor de transmitere a informaţiei şi a ştirilor false (fake news) îndreptate spre dezinformare, pentru a genera dezechilibre structurale ce par irecuperabile, constituind o aberaţie a relaţiei de comunicare. Când schimbarea socio-culturală provine, obiectiv, atât din presiunea necesităţilor, cât şi din capacitatea culturii respective de a o suporta, provocându se contramişcări faţă de schimbare, care sunt provenite din toate colţurile eşichierului politic, din partea celor care cred că pot guverna la nesfârşit.

Broaştele râioase pot presimţi cu câteva zile înainte cutremurele
În concluzie, putem spune că rapiditatea şi simultaneitatea schimbărilor pot fi doar influenţate de încercarea de a le planifica şi de a le plasa în contextul unor sloganuri electorale. Faţă de toate acestea, rezultă că în cazul societăţilor a căror structură de rezistenţă la schimbare nu a fost compromisă, în măsura în care populaţia şi-a creat sisteme de valori, norme, tradiţii şi moravuri, în aceeaşi măsură a devenit aptă să supravieţuiască pe cont propriu şi, respectiv, s-a delimitat de programele aberante ale unor partide care excelează prin mesaje populiste şi departe de a putea fi puse în practică! În cazul populaţiilor întârziate în acest stadiu, aici fiind vorba, mai ales despre oamenii din mediul rural, şansa unei asemenea structurări orientate spre îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, ar consta în adoptarea, prin intermediul elitelor formate în alte culturi sau cu ajutorul altor culturi, deci, de sus în jos, a unor valori, norme, tradiţii şi moravuri din culturile respective şi adaptarea acestora la condiţiile mediului, aşa cum s-a întâmplat în societatea românească prin generaţia de la 1848 sau prin generaţia de după Primul Război Mondial. În condiţiile actuale, când ne aflăm în contextul complicat al celor doi ani electorali, 2019 şi 2020, principalul purtător al valorilor, normelor, tradiţiilor şi moravurilor constituindu-l, prin tehnologii şi modele de organizare şi de comportament, investiţiile străine, se subînţelege că în măsura în care societatea românească va prezenta atât interes, cât şi încredere pentru venirea în ţară a investitorilor străini, în aceeaşi măsură, va exista şansa adoptării şi adaptării unor valori, norme, tradiţii şi moravuri apte să-i confere acestui popor imaginea de unitate culturală, respectiv, şansa compatibilizării cu popoarele civilizate, deci, şansa de a intra în rândul lumii.
În raport cu aceste aspecte, ţinându-se cont că procesul de structurare a economiei de piaţă creează premisele ca tot mai mulţi oameni să dobândească maturitatea practică de a fi independenţi şi, apoi, pe cea emoţională de a fi interdependenţi, este evident că în proporţia în care oamenii care merg la vot, vor dobândi maturitatea practică şi emoţională de a fi independenţi şi, respectiv, interdependenţi, în aceeaşi măsură, ei se vor putea reumaniza şi tot în aceeaşi proporţie, vor fi în stare să se preţuiască reciproc şi să interacţioneze pozitiv.
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here