Se cunoaşte faptul că la Institutul Național de Statistică au fost finalizate operațiunile de verificare și validare a imensului volum de date și informații înregistrate la ultimul recensământ, iar, în paralel, au fost identificate numeroasele baze de date și registre administrative transmise la INS înainte de faza recenzării persoanele care nu au fost recenzate din diverse motivații, dar pentru care există informații și date că erau prezente în țară la data de 1 decembrie 2021 și întruneau condițiile includerii lor în populația rezidentă. În felul acesta, la cele 18,2 milioane de locuitori înregistrați în fazele de autorecenzare și de înregistrare de către un recenzor se vor adăuga alte câteva sute de mii de locuitori recenzați. În acest fel, cunoaştem întreaga populație recenzată odată cu publicarea rezultatelor preliminare la sfârșitul anului 2022, pentru a le plasa alături de rezultatele celorlalte 12 recensăminte moderne ale populației din România, menționate pe site-ul INS: 1859-1860, 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002 şi 2011. Să mai precizăm faptul că la un an înaintea desfășurării ultimului recensănt din 2021-2022, Institutul Național de Statistică a publicat o memorabilă lucrare cu date asupra populației României, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea şi care este intitulat: «Serii istorice de date. Populația României 1860-2020», iulie 2021, editura INS, ca o binevenită decizie menită să confere ultimului recensământ o anumită dimensiune istorică. Lucrarea amintită ajută la cunoașterea populației și a fenomenelor demografice din România, înainte de anul 1930 la acel teritoriu al țării.
După anul 1989, istoria populației țării este istoria depopulării!
Dacă începem cu datele publicate în anuarele statistice ale României după cel de-al doilea război mondial, începând cu cel din anul 1957, acestea s-au referit numai la anii 1930-1940, însă, în amintita publicație datele asupra populației înainte de anul 1930 acoperă anii 1860-1929, iar pentru mișcarea naturală e valabilă precizarea până la anii 1871-1929. În plus, pentru anii 1871-1918, datele sunt distincte pentru Vechiul Regat (Vechea Românie) și Transilvania, practice, rezultate inedite, ceea ce permite în premieră formularea unui calendar diferit al debutului tranziției demografice în România în raport cu cel cunoscut până acum, deoarece acoperă întreaga perioadă 1860-2020. Datele referitoare la anii 1860-1929 au fost reconstituite începând cu anul 1946 la Institutul Central de Statistică (sub directa coordonare a distinsului sociolog și demograf Anton Golopenția, director al Oficiului de Studii al ICS) și apoi la Direcția Centrală de Statistică și finalizate în anul 1968, însă, din fericire, o copie pierdută în arhive a tabelelor lucrării a putut fi valorificată acum, după minuțioase verificări și comparații, chiar dacă tabelele nu sunt însoțite, din păcate, de prezentarea metodologiei folosite. Întreaga istorie a seriei 1860-1929 este prezentată în lucrarea INS, iar, cu ajutorul datelor statistice analizate în decursul multor ani, în articolul de faţă realizăm şi o prezentare generală a evoluției populației, a natalității și a mortalității generale a populației între anii 1860-2020 la teritoriul actual, în perioade istorice diferite ca nivel al indicatorilor și ca determinări economice, sociale și politice. Istoria evoluţiei demografice şi a celor două componente care i-au determinat în timp creșterea ori scăderea naturală din primele două perioade: 1860-1929 și 1930-1940 este istoria modernizării țării, cu suișurile și coborâșurile ei. Dar, ceea ce s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial până în anul 1990 este doar în parte o istorie a modernizării țării, evoluțiile natalității fiind mutilate de măsuri brutale și forțate ale vechiului regim, iar, după anul 1989 istoria populației țării este istoria depopulării in cei 33 de ani, în contextul trecerii de la un regim socialist autoritar la un regim capitalist sălbatic, supranumit al «democraţiei originale», cu un nivel de trai scăzut, incertitudine în ziua de mâine, cu guvernări ineficiente și lipsite de o viziune prospectivă, cu tensiuni politice, cu o natalitate în continuă scădere, cu deschiderea frontierelor europene și emigrarea masivă a populaţiei tinere. Analizând cu atenţie evoluția populației țării la teritoriul actual, în ultimii 162 de ani putem constata că referitor la populația rezidentă, cea având reședința obișnuită în România, impresionează, mai întâi, ascensiunea fermă și susținută a creşterii emografice până în anul 1990 și declinul masiv care a urmat după lovitura de stat din 1989, iar, într-un plan mai larg, se pot remarca scăderile din anii celor două războaie mondiale și reculul moderat din anii 1870, survenit în contextul teribilei epidemii de holeră din Transilvania, în prima jumătate a anilor, al pierderilor umane din anii Războiului de Independență, pierderi militare și prin boli (tifos), astfel că declinul demografic de după anul 1989 a împins populația țării cu aproape 60 de ani în urmă, până la nivelul anului 1964.
Sporul natural negativ, numărul persoanelor decedate depăşind numărul născuţilor-vii cu 156.000 persoane!
Rezumându-ne la mediul tradiţional românesc şi dacă ne referim cu deosebire la mediul rural, unde spectrul depopulării capătă accente dramatice, perioada de după decembrie 1989 a constituit una de ample transformări şi de profunde mutaţii în viaţa satului românesc, o veritabilă vatră a veşniciei, care, însă, a ajuns în ultimele trei decenii un spaţiu îmbătrânit şi depopulat, cu acei țărani care au rămas doar în amintiri şi în albumele de familie. Un lucru este cert, însă, mai ales atunci când se constată că satul tradiţional românesc este pe cale de disoluţie şi se confruntă cu situaţii de-a dreptul dramatice, deoarece dispar încet, dar sigur, nu numai portul popular, atât de bogat în culori şi în expresii artistice, dar şi vechile tradiţii, casele minunate cu o arhitectură unică în spaţiul european, iar, într-un anumit fel, dispar ţăranii, pentru că în satele înfloritoare de odinioară se văd aşezările triste care sunt prinse şi ele în unităţi administrative ce delimitează locuri şi oameni sau locuri de oameni! În complexitatea ei, există o criză a satului românesc, prin depopulare şi prin migraţie la oraş sau în ţări străine, iar, pentru că nu mai există o coordonată a tradiţiei în armonie cu modernitatea, satul este departe de imaginea care consacră pe noi coordonate valoarea sa clasică, în ciuda eforturilor mai mult formale prin care se recurge la variante auxiliare de activitate, bazate pe mult invocata agricultură de subzistenţă, fără a avea o practică a meşteşugarilor bine organizaţi şi mai ales talentaţi, care să se implice în veritabile proiecte de modernizare a satului. În esenţa lui, satul reprezintă matricea stilistică a vieţuirii neamului românesc, iar reînnoirea modului de viaţă care însufleţeşte şi dinamizează comunitatea, poate fi socotită singura cale de reabilitare a ruralului nostru românesc! O criză dramatică a depopulării satului atestă faptul că se acutizează decăderea sufletului omenilor care altădată se ajutau între ei, are loc deprecierea conştiinţei morale sub tăvălugul clişeelor moderne, se produce chiar o criză a familiei tradiţionale care a susţinut existenţa satului şi a perpetuat această existenţă în spiritul continuităţii regulilor morale de viaţă sub presiunea deciziilor organismelor europene. Altfel spus, neamul românesc este considerat printre cele mai liniştite şi mai talentate neamuri din lume, pentru că el nu are în toată istoria sa îndelungată, nici un război de cucerire, ci, doar lupte de apărare, iar spaţiul ţării este spaţiul umanizat prin fapte eroice şi de sacrificiu, mai ales că peisajul ţării rămâne pentru ţăran unul personalizat. Ca să revenim la datele statistice ale ultimului recensământ, făcute publice la sfârşitul anului 2022, populaţia rezidentă a României a fost, la 1 ianuarie 2022, de 19,038 milioane de persoane, în scădere cu 163.600 persoane faţă de 1 ianuarie 2021, potrivit unui comunicat al Institutului Naţional de Statistică (INS), iar, cauza principală a acestei scăderi o reprezintă sporul natural negativ, numărul persoanelor decedate depăşind numărul născuţilor-vii cu 156.000 persoane! Iar, această valoare se ajustează cu numărul naşterilor şi al deceselor care au fost declarate tardiv la oficiile de stare civilă, mai ales în perioada aşa-zisei ciume pandemice! Potrivit INS, la 1 ianuarie 2022, populaţia rezidentă din mediul urban a fost de 10,281 milioane persoane, în scădere cu 0,1% faţă 1 ianuarie 2021, iar, populaţia feminină la 1 ianuarie 2022 a fost de 9,728 milioane de persoane, în scădere cu 0,9% faţă de aceeaşi dată a anului precedent. Merită subliniat faptul că procesul de îmbătrânire demografică s-a adâncit, comparativ cu 1 ianuarie 2021, remarcându-se creşterea ponderii populaţiei vârstnice de 65 ani şi peste, astfel că indicele de îmbătrânire demografică a crescut de la 122,4 persoane la 1 ianuarie 2021 la 123,6 persoane vârstnice la 100 persoane tinere la 1 ianuarie 2022. Astfel, România ar urma să aibă, în anul 2100, cu 6,6 milioane de locuitori mai puţin decât acum, aşa cum ne arată estimările Eurostat. Cu o politică pronatalistă la nivelul zero absolut, cu o emigraţie economică puternică şi servicii precare privitoare la forţa de muncă din import, şansele ca să oprim tendinţa de descreştere a populaţiei sunt la acelaşi nivel de zero absolut! O radiografie la nivelul localităților, județelor și regiunilor de dezvoltare economică relevă amploarea crizei demografice în care se află România, iar, imaginea este a unui dezastru în care cei mici și slabi dispar inexorabil, alimentând cu puținul care le-a mai rămas pe cei mai mari și mai puternici, dar, care nu se mai satură de bani! Totuşi, acest puțin, nu îi mai poate salva pe termen lung, nici pe cei avuţi, ei înșiși purtând tarele unei maladii cronice a denatalităţii, adică, o scădere dramatică a nou născuţilor din România! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
