Oricare dintre noi, poate să facă greşeli în situaţii şi în decizii personale, privite ca nişte memento-uri costisitoare de a gândi inainte de a acţiona, dar ele pot veni în momente deosebite, fapt care ne ajută să ne iertăm nouă înşine erorile trecute, ca să discernem ceea ce se arată a fi dincolo de iubirea de sine! Iar, atunci când ne iertăm pe noi înşine pentru lipsurile noastre, ne putem redirecţiona atenţia spre noi eforturi care produc noi rezultate concrete! Abia după ce ne cunoaştem ceva mai bine şi ne acceptăm, iubirea de sine este un pas important pe care nu avem dreptul să-l pierdem sau să-l omitem, pentru că atunci când începi să te iubeşti sincer, poţi să-ţi dai seama de propria valoare! Desigur, acest subiect, care nu constituie neapărat o dezbatere personală, ci, mai mult o trimitere la operele Sfinților Părinți, întrucât acest subiect poate să reprezinte pentru noi toți un prilej de a studia învățătura Părinților pe această temă atât de importantă a iubirii de sine și a libertății de alegere!
Iubirea de sine limitează au chiar anulează dimensiunile iubirii
Așadar, iubirea de sine este o iubire bolnavă față de propria persoană, iar, atunci când ne lăsăm copleşiţi de această iubire, săvârșim toate relele și toate patimile ca să ne facem pe plac, pentru că nu ne mai gândim și nu mai vrem binele aproapelui nostru, ci numai binele nostru, pentru că iubitor de sine se numește acel om care își iubește numai propria persoană. În esență, egoistul nu se iubește pe sine, căci, după cum în cazul trupului, îmbolnăvirea unui mădular, de pildă, îmbolnăvirea ochiului sau a mâinii sau a piciorului, se transmite și la celelalte mădulare, sau în cazul construirii unei case, atunci când scoți o piatră din zid se zdruncină și se surpă și celelalte pietre, același lucru se întâmplă și în cadrul unităţii de credinţă, iar, cel care se îngrijește numai de sine, neglijându-și aproapele, acela se vatămă și pe sine însuși! Se pare că «iubirea de arginți», sau arghirofilia ne arată cum din iubirea de sine, care este opusul iubirii divine, se naște tot răul. Căci iubirea este largă și cuprinzătoare, vărsând peste toți binefacerile sale, pe când iubirea de sine limitează au chiar anulează dimensiunile iubirii, limitând la un singur om binefacerile sale! Tot din iubire de sine se naște și această patimă otrăvitoare a trufiei, pentru că se trufește cel care se iubește pe sine, dorind să se pună mai presus de toți! Iar, trufia, când progresează și crește, devine mândrie, iar mândria, la rândul ei, devine ofensă și hulă la adresa lui Dumnezeu. Căci, atunci când cineva se trufește, crezându-se superior celorlalți oameni, atunci se și mândrește, socotind toate reușitele și virtuțile sale ca fiind numai ale sale, adică, va crede că prin a sa putere a dobândit virtuțile pe care le are, iar nu prin Harul și puterea lui Dumnezeu. Prin aceasta, el Îl hulește pe Dumnezeu, din Care izvorăsc toate virtuțile și tot binele. De aceea, devine tot mai evident faptul că atât mândria, cât și hulirea provin din iubirea de sine! Referitor la «clevetitori», se spune că oamenii vor deveni în vremurile de pe urmă clevetitori, adică se vor vorbi de rău și se vor învrăjbi unii pe alții, fiindcă cel care nu are înlăuntrul său nimic bun și nici o virtute, acela nu va putea vedea nici în ceilalți ceva bun! Aceasta, pentru că socotește că își va găsi alinare, ca să nu pară că numai el este rău, ci și ceilalți! Vedem, astfel, că iubirea de sine este rădăcina din care ies toate dezbinările şi este rădăcina tuturor relelor. Se pare că nu există otravă mai puternică decât aspida și vasiliscul (șarpe legendar din Africa) și nu există rău mai mare decât iubirea de sine! Din aceasta se nasc și se dezvoltă cu furie lauda de sine în interiorul inimii, autosuficiența, lăcomia pântecelui, desfrânarea, slava deșartă, pizma și, cununa tuturor patimilor, mândria, care nu numai pe oameni, ci și pe îngeri îi aruncă din cer, învăluindu-i pe toți în întunericul rătăcitor, în loc de lumină! Iubirea de sine, nu este iubirea dreaptă pe care o datorăm propriei noastre persoane, ci o iubire bolnavă, egoistă, pe care o nutrim pentru noi înșine. A ne iubi pe noi înșine, înseamnă a nu face Voia lui Dumnezeu! Iubirea de sine este dragostea irațională față de trup, iar, cel care reușește să scape de aceasta, se va elibera de toate patimile care se nasc din ea! Într-adevăr, cel care se iubește pe sine evită asceza trupească, pentru ca să nu-și obosească și să nu-și chinuie trupul. Cel care reușește să se curețe de patima aceasta, se va lepăda de toate relele, deoarece, așa cum am zis mai înainte, iubirea de sine este rădăcina tuturor relelor! Cel care se leapădă de iubirea de sine, adică, de mama tuturor patimilor, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va lepăda ușor și de celelalte, adică de mânie, tristețe, aducere aminte de rău, iar, cine este stăpânit de aceasta, fără voia sa, va cădea pradă și celorlalte patimi, pentru că din iubirea de sine se nasc și gândurile împătimite! Da, iubirea de sine, așa cum am mai spus-o de multe ori, este cauza tutoror gândurilor împătimite! Căci din aceasta se nasc cele trei pofte principale ale gândului: lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă.
Iubirea de sine ne îndepărtează de Dumnezeu
Din lăcomia pântecelui se naște desfrânarea, iar din slava deșartă se naște mândria! Toate celelalte gânduri, adică, gândul mâniei, al întristării, al aducerii aminte de rău, al pizmei și al grăirii în deșert, etc. se nasc din aceste trei gânduri de bază! Cele trei pofte principale ale gândului, adică, lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă, din care provin toate gândurile împătimite, se nasc din patima iubirii de sine! Cu iubirea de sine l-a ademenit diavolul pe om, îndepărtându-l de Dumnezeu și de semenul său! Trebuie să știm că diavolul plin de vicleșug și răutate, folosind drept mijloc iubirea de sine, ne-a înșelat cu ispita plăcerii, despărțindu-ne, atât de Dumnezeu, cât și între noi! Din cele spuse până acum, am văzut că iubirea de sine este o formă de egocentrism: înseamnă a prefera să faci voia ta și să asculți de gândurile tale, în detrimentul voii și gândirii dumnezeiești! Așadar, atunci când omul renunță să mai facă voia sa și începe să primească în viața sa și să facă voia și gândirea dumnezeiască, înseamnă că s-a debarasat de iubirea de sine, mai ales că iubirea de sine ne îndepărtează de Dumnezeu și de semenii noștri, fiindcă ne împiedică să-L iubim cu adevărat, atât pe Dumnezeu cât și pe aproapele nostru. Dacă nu suntem dispuși ca să jertfim de dragul aproapelui nostru nu numai viața aceasta, ci și viața viitoare, așa cum a făcut Moise și Apostolul (Pavel), atunci, la polul opus iubirii de sine se află iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Cu alte cuvinte, nu poate cineva care e iubitor de sine, să fie în același timp și iubitor de aproapele și de Dumnezeu, deoarece, dacă e iubitor de sine, cu siguranță, nu poate fi nici iubitor de aproapele și nici iubitor de Dumnezeu! Cine iubește pe aproapele său și pe Dumnezeu, nu poate fi și iubitor de sine, iar, iubitorul de sine nu se poate abține de la plăceri, ci face numai ceea ce îi place, şi nici nu poate răbda în necazuri! Aşadar, cel care nu poate să-și satisfacă patimile se lasă cuprins de micimea sufletului, de lașitate și sufocare, simte că sufletul i se întunecă, deci, o stare pe care o experimentează ca pe arvuna iadului, deci, este iadul dinainte de iad. Este minunat modul în care Sfinții Părinții au studiat și au descris psihologia omului decăzut! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
