Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Interviu colegial cu şeful promoţiei de sociologi din anul 1975, colegul meu de facultate, Conf. univ. dr. Sorin MITULESCU! – ,,Sociologia, chiar și astăzi, nu poate să se despartă totalmente de politică, pentru că nici societatea nu poate să se despartă de politică”! – HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT

669

-V.G. HRISTOS A ÎNVIAT, dragă Sorine, pentru că la 47 de ani de la terminarea facultăţii, simţeam nevoia stringentă de a vorbi cu tine, cu colegii noştri de facultate, după ce am scăpat, slavă Domnului, de acele păcătoase restricţii de distanţare socială, aşa că, hai să vedem ce putem aborda ca subiect de discuţie colegială!
-S.M. ADEVĂRAT A ÎNVIAT, dragă Vasile, şi încă o dată, mă bucur nespus că pot vorbi cu tine, pentru că avem atâtea de discutat despre noi şi despre facultatea noastră, despre profesia de sociolog, cea «fără statut» în anul 1975, când am absolvit facultatea noastră, pentru că «fără statut» am intitulat-o destul de inspirat, cred eu, în cartea «SOCIOLOGI ÎN COMUNISM», a cărei publicare şi apariţie sunt coordonate de mine, iar, eu, personal, m-am bucurat mult şi de articolul tău în care aminteşti despre modul cum ţi-ai început activitatea de sociolog la Târgu-Jiu!
-V.G. Sorine, ţi-am dat acum telefon, ca să te întreb, dacă ai fost cumva invitat la un simpozion care se va desfăşura vineri, 27 mai, la Craiova, cu tema: «Rolul cercetării sociologice în dezvoltarea actuală a societății românești», care mi se pare destul de interesantă, aşa cum i-am spus şi colegului Dumitru Marcel Otovescu, pentru că va participa ca invitat de onoare şi domnul Prof.univ.dr. Ilie BĂDESCU, Directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române şi Membru corespondent al Academiei Române!
-S.M. Vasile, chiar dacă aş fi fost invitat, nu puteam participa, deoarece sunt într-o perioadă de refacere post-operatorie care nu îmi permite să mă deplasez pe distanţe mai mari! Dar, acum, cred că mă simt bine şi sunt optimist! Să ştii că mă bate gândul să vin pe la Gorj, dacă nu anul acesta, în mod sigur anul viitor, acolo la Runcu, unde am fost noi în practică în anul 1974 sub coordonarea marelui mentor și model intelectual care a fost pentru noi toţi Academicianul Henri H. Stahl, nume prestigios al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, înfiinţată şi aureolată de numele lui Dimitrie Gusti!

,,Uneori a trebuit să urmăm drumuri ocolitoare, să imaginăm strategii de supraviețuire, poate am făcut și anumite compromisuri”!

-V.G. Sorine, hai să ne amintim puţin, cât de greu şi de anevoios a fost chiar de la examenul de admitere la sociologie!
-S.M. Cât despre admitere, mi se părea, într-adevăr, foarte grea, pentru că erau puține locuri la sociologie în comparație cu o facultate tehnică și pentru că descopeream – abia atunci, economia politică şi socialismul ştiinţific, adică, marxism-leninism în formele sale canonice, destul de logice până la un punct, dar nu ceva despre care se discuta în vreun fel în mediul colegilor mei de atunci. Noroc cu proba de analiză matematică, introdusă tocmai în anul când am dat noi examen, care îmi aducea un avantaj nesperat mie, elev la clasa specială de matematică şi în plus numărul de locuri a fost crescut neaşteptat cu un an înainte (1970), de la 40 la 60 iar în anul următor chiar la 70. Aşa că am intrat cu brio la sociologie, chiar printre primii şi cu o medie destul de mare.
-V.G. Sorine, trebuie să-ţi spun că pe mine, în schimb, analiza matematică, nu m-a avantajat nicidecum, având o formaţie intelectuală umanistă, dar, până la urmă am reuşit, aşa că…
-S.M. Vasile, la facultate, noii colegi, marea majoritate căminişti (deci veniți din provincie ca şi tine), mi se păreau făcuți parcă din alt aluat decât cei din liceul (şi mai ales din clasa) în care învățasem eu până atunci, pentru că aceştia se împrăştiaseră pe la Politehnică şi pe la Facultatea de Matematică.
-V.G. Ei, desigur, pentru toţi a fost o perioadă de adaptare la început!
-S.M. Nu mi-a fost chiar uşor să mă adaptez, dar mi-am dat repede seama că mulți dintre noii mei colegi – chiar dacă păreau foarte «provinciali», erau motivați să se pregătească pentru nebuloasa profesie de sociolog. Mai toți eram silitori, mai ales în primii ani, iar, «sportul» cel mai practicat de colegi, era «lupta» în biblioteca facultății pentru unul dintre cele câteva exemplare din cartea ce trebuia citită (de obicei un fragment de 5-10 pagini) înainte de seminar.
-V.G. Într-o societate politizată şi ideologizată până la sufocare, ne era destul de greu să facem faţă situaţiei, dar, eram tineri şi mergeam înainte!
-S.M. Uneori a trebuit să urmăm drumuri ocolitoare, să imaginăm strategii de supraviețuire, poate am făcut și anumite compromisuri! Atât profesional cât și uman. A fost realmente greu să profesăm ca sociologi în condiții de cenzură, de lipsă de democrație, dar și de ignoranță. Sociologia, chiar și astăzi, nu poate să se despartă totalmente de politică, pentru că nici societatea nu poate să se despartă de politică!
-V.G. Întotdeauna, în orice activitate, începutul e mai greu că pe urmă preocupările cotidiene devin obişnuinţă, cea de-a doua natură a omului!
-S.M. Încă din primul an de facultate, am aflat, mai ales din expunerile unui Miron Constantinescu, dar şi din expunerile altora, ca venerabilul H. H. Stahl, care nu ne preda, însă, avea diverse ocazii de a se întâlni cu studenții sau ca alți membri mai tineri ai catedrei, pentru că organele de partid şi de stat aveau nevoie de cercetări şi aşteaptau să le pună în aplicare, mai ales că socialismul la noi în ţară, aşa cum se spunea, se construia științific, iar, experienţa concretă fiind superioară teoriei și toate erau subordonate ţelului comunist, considerat unul general-uman.
-V.G. Sorine, hai să discutăm puţin şi despre practicile noastre studenţeşti, atât de frumoase şi de colorate în verdele crud al mediului rural!
-S.M. Dragul meu, în practicile studenţeşti de vară (prin care încă mai adia un parfum de monografie gustiană) eram primiți de oficialități, cum a fost în vara lui 1972, la Piteşti, când ne-a însoțit pentru o zi însuși «tovarăşul» Miron, cum i se spunea lui Miron Constantinescu, cel care şi-a parcat somptuoasa limuzină, cu şofer cu tot în curtea liceului «Zinca Golescu» unde eram noi, studenţii cazați, când ne simțeam oarecum răsfățați, găzduiți în locuri uneori speciale (ca la Runcu – Gorj în 1974), încurajați să stăm de vorbă cu oamenii, să aplicăm chestionare, de care unii subiecţi se speriau aşa de tare, că mulți transpirau intens până ce noi (studenții operatori) alegeam câte un răspuns pentru ei sau notam propriile lor cuvinte exprimate cu destulă greutate.
-V. G. Ai perfectă dreptate! Și interesant este că vorbești despre statutul sociologiei în acele condiții de viață, dar şi despre practica studenţească în timpul căreia ne confruntam cu o anumită realitate rurală sau semiurbană pe care voi, orăşenii, dar, mai ales bucureştenii, nu o cunoşteaţi îndeajuns de bine în toate amplitudinea şi profunzimea ei!
-S. M. Noi eram niște oameni ca oricare alții. Pe lângă viața profesională eram și tineri, doream să întemeiem familii, să ne bucurăm de viața noastră (atât cât o făceau și ceilalți membri ai societății de atunci), să călătorim, să citim. Să vedem filme!

,,Dincolo de rigiditățile regimului, pătrunderea esenţei realităţii socialiste reprezenta o provocare pentru sociologi”!

-V. G. Poate că ar fi bine să spunem câteva cuvinte despre un anume «nod gordian», aşa cum ai zis tu în carte, ca se vedea țara (România) de atunci prin ochii «sociologilor practicieni», ca să vedem, dacă am putea să comparăm imaginea de atunci cu cea din prezentul post-decembrist al «democraţiei originale» din România!
-S. M. Dragul meu, acei «sociologi practicieni» erau sociologi puși în relație directă cu viața practică, acolo unde erau trimiși ( sau unde li se permitea să își practice meseria): în întreprinderi industriale, pe șantiere de construcții, în servicii publice sau în instituții de cultură.
-V.G. Eşti convins că profesorii noştri aveau o perspectivă clară asupra activităţii pe care o vor desfăşura viitorii absolvenţi după terminarea facultăţii?
-S.M. Nu sunt convins că profesorii noştri de atunci se întrebau la modul foarte serios, ce vor reuşi fiecare student (cei 70 din acel an şi cei din anii care urmau) să facă, unde şi cu ce mijloace. Preocuparea principală părea să fie de a renaște spiritul sociologic al Şcolii de la Bucureşti, chiar dacă informațiile noastre despre Gusti şi despre întreaga lui școală rămâneau foarte limitate şi chiar superficiale!
-V.G. Ce eveniment important a schimbat la un moment dat modul tău de a gândi?
-S.M. Moartea neaşteptată a lui Miron Constantinescu ne-a impresionat şi pe noi studenții, pentru că tocmai ne povestise la o lecție desfăşurată în amfiteatru, despre vizita lui în America de Sud și întâlnirea cu preşedintele socialist Salvador Allende, care fusese ales prin vot democratic în Chile. «Tovarăşul» Miron, atunci, ni se înfățișa ca o personalitate majoră, cu statut recunoscut, chiar la nivel internațional, dar nu am realizat imediat consecințele practice ale dispariției sale subite, pentru destinul nostru profesional şi pentru modul de a gândi în viitor!
-V.G. Cum ţi se păreau profilurile pentru care ne pregăteau cadrele didactice din facultatea de sociologie în acei ani?
-S.M. Facultatea (naivitate sau mai degrabă superficialitate?) ne pregătea pentru trei direcții profesionale alese pe criterii mai mult instituționale decât pragmatice: sociologie industrială (economică), sociologie urban-rurală şi sociologia educației şi culturii. Pe lângă profesorii din catedra de sociologie, aveam şi specialişti în demografie, urbanism, planificare, economie, orientare şcolară.
-V.G. În ce măsură consideri că practica de vară de la sfârşitul anului universitar constituia o veritabilă «şcoală» a viitorilor cercetători ai realităţii sociale din România, o realitate controversată a unor vremuri în care oamenii se confruntau cu atâtea lipsuri, care erau de multe ori amplificate în propaganda anticomunistă, dar, la fel de dramatice ca şi cele de astăzi din ţara noastră?
-S.M. Cred că dincolo de rigiditățile regimului, pătrunderea esenţei realităţii socialiste reprezenta o provocare pentru sociologi, care, prin tradiție fuseseră legați mai mult de lumea academică! Cu siguranţă, ieșirea propriu-zisă «pe teren» avea farmecul, dar și dificultatea ei! Nu era vorba doar despre un teren de cercetare, era chiar existență efectivă pe acel teren. Și asta nu poate fi niciodată ușor! (VA URMA) HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here