Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – «Disocierea» înseamnă o deconectare de la noi înșine! – Se pare că acesta este parcursul de la bântuire la mântuire, o cale lungă și anevoioasă, obscur-strălucitoare, calea vieții noastre zbuciumate, dar și calea tămăduirii!

529

Pentru că lectura unei asemenea cărţi, într-un mod iremediabil şi de necontestat, naşte mereu întrebări fără răspunsuri şi lasă în urmă răspunsuri fără întrebări stânjenitoare, am considerat că merită să ne oprim, astăzi, asupra termenului de «disociere», care înseamnă o deconectare de la noi înșine, de la emoțiile noastre, de la corpul nostru, o separare de amintirile noastre mai apropiate sau mai îndepărtate și o pierdere a contactului cu o realitate care ne creează probleme şi ne solicită mental! Disocierea este şi ca un mecanism de apărare naturală a creierului împotriva unor experiențe dureroase sau tulburătoare, deci, contextul care disociază este unul firesc pentru creier şi îl folosim zilnic, în diferite moduri în care ne punem întrebări şi căutăm răspunsuri, poate chiar ca o deconectare între experienţa senzorială a unei persoane, dincolo de gândurile rătăcite, de simţul sinelui sau de istoria personală. Oricum, putem vorbi despre un concept care a fost dezvoltat de-a lungul timpului și care se referă la o gamă largă de experiențe, variind chiar de la o ușoară detașare emoțională de împrejurările imediate, până la o deconectare mai severă de experiențele fizice și psihice apăsătoare şi traumatizante! De multe ori, disocierea pare o atitudine prin care invocăm ceva ce facem cu toții și este o parte vitală a sistemului nostru de supraviețuire!

Teroarea pe care o simte cel care rătăcește în labirint este rezultatul nenumăratelor sale discontinuități!
De multe ori, ne disociem, pentru că în ultimă instanţă, ceea ce experimentăm e prea mult pentru sistemul nostru psihic, astfel că disocierea este un mecanism care ne protejează de acel mediu toxic şi dăunător care ne afectează sănătatea, fiind o reacţie des întâlnită în rândurile populaţiei, mai ales că într-o experiență dureroasă, psihicul se rupe în bucăți, ceea ce poate însemna un alt fel de a descrie disocierea, care este menită să ne ajute să scăpăm de o anumită stare tensionată! Termenul ca atare, în opinia specialiştilor, are la bază latinescul «dissociō, dissociāre», ce provine din «dis- + sociō», unde «sociō, sociāre» înseamnă «a împreuna», «a uni», ca «dis-astru» (dezastru), ca o separare de steaua noastră divinăn, o îndepărtare evidentă de însăşi devenirea noastră și de adevărul nostru, de «O», cum i-ar spune W. R. Bion, pentru că «O» este călăuza, forța care ne inspiră, direcția noastră de viață, provocarea devenirii noastre! Când ne îndepărtăm de la direcția noastră de viață, pentru că mă voi referi pe larg la această situație, ne apărăm disociindu-ne de un factor malefic și generând efecte neverosimile care ne bântuie, ne iau în posesie, creează în universul nostru interior un labirint al inconştientului, o grotă, o peșteră, un refugiu, iar în cele din urmă, vor cere continuu sacrificii care ne subminează vitalitatea, până când vom încerca și vom reuși să identificăm ceea ce reprezintă ele. Dar, bucurându-se în recunoașterea care le-a fost refuzată prin disociere, elucubraţiile sau rătăcirile psihice devin ceea ce au fost menite să fie înainte de a fi fost degradate, adică, acele elemente fără sens și fără un rost anume în devenirea noastră de sine. Se pare că acesta este parcursul de la bântuire la mântuire, o cale lungă și anevoioasă, obscur-strălucitoare, calea vieții noastre zbuciumate, dar și calea terapiei, care este viață concentrată intempestiv într-un amalgam de situaţii bizare! Privite şi analizate cu mare atenţie, terapia și analiza nu pot fi nici mai mult, dar nici mai puțin decât confruntarea directă cu obscuritatea iluminată sau cu strălucirea orbitoare a bântuirii-mântuirii, cu «O» despre care vorbea marele psihanalist Bion! Chiar, mai mult decât s-ar putea crede, prin disociere, ne putem propune să atingem un maxim de experimentare a «numinosului» în terapie, deoarece, mai puțin nu ne putem îngădui să năzuim, din cauză că am pierde accesul la sursele creativității, la ceea ce înseamnă sens și sublimare, la individualizare, prin rătăcirea de noi înșine! De fapt, calea terapiei este inversul căii disocierii, iar, din punctul meu de vedere, lucrurile nu pot sta altfel. Pe această cale ne ajută hazardul, deși uneori pare să ne împiedice, faptul că disocierea are dublu sens: ne deplasăm mereu în spații psihice situate pe un continuum care într-o direcție duce la bântuire, iar, în cealaltă, la mântuire. Trăim situaţii în care bântuirea are forța de a întoarce totul pe dos, de a răsturna poziţia normală, pentru că în spatele ei stă un «personaj» livresc, dar nu unul apărut deodată, nu știm când și nici de unde, ci, dimpotrivă, unul continuu prezent, pe care-l știm încă de dinainte de a ne şti pe noi înșine. Da, Dumnezeu a fost şi este salvatorul nostru, care a ținut şi ţine durerea departe, iar, atunci când observă o tendință nefirească de îndepărtare de Atotputernicia Lui, diavolul se luptă cu noi, caută să ne distrugă, prin prăbușire în labirintul păcatului!

Acest «Dis» creează paradoxuri pentru a ne menține în confuzie!
Pe diavolul încornorat, Dante îl numește «Dis», iar, Donald Kalsched, în maniera lui strălucitoare, ne previne în legătură cu «Dis», regele infernului, și ne deschide ochii asupra lui, pentru că de el ar trebui să ne temem, nu de prăbușire, ci, de rătăcire sau de bântuire pe calea răzbiului, aşa cum o fac sataniştii înarmării, nicidecum pe calea mântuirii, aşa cum doresc să o facă iubitorii de PACE şi de credinţă în Dumnezeu! Toţi promotorii războiului, ne amenință viața și ne deviază de la calea noastră, sub pretextul că ne apără! Acest «Dis» creează paradoxuri pentru a ne menține în confuzie, pentru că el urmărește, de fapt, propria lui victorie vremelnică, nicidecum binele nostru! «Dis» este războiul din oricare parte a globului pământesc şi chiar din spaţiul în care predomină cerul Lui Dumnezeu, «Dis» e cel mai mare rău, cea mai mare amenințare la adresa destinului nostru, cea mai mare piedică în calea umanizării și a individualizării noastre ca oameni liberi! Literatura ne oferă o largă paletă denominativă, deoarece «Dis» este la fel de «celebru», sens malefic, desigur, ca Mefisto (Faust) sau Woland (Maestrul și Margareta), toți fiind variante arhetipale şi arhicunoscute ale lui Dionysos și Hades din mitologie. De aceea, religia are la rândul ei denominații multiple pentru a se referi la această forță distructivă şi autodistructivă care primește numele de: Diavolul, Satana, Azazel, Leviatanul etc. Dar, de la spaima extremă, provocată de evocările menționate, la pitorescul «Năfârtatului» din povestirile noastre româneşti, ajungem la evocările nepersonalizate și golite de orice influență spirituală din psihanaliză, unde narativele lui «Dis» sunt numite: di[s]-socierea și suratele ei: dis-persia, di[s]-sperarea, dis-cordia, dis-armonia, dis-prețul, di[s]-simulare, dis-tragerea și di[s]-strugerea, toate echivalente cu dis-astru (dezastru), asociate prin contrast cu steaua noastră călăuzitoare, «O», cum i-ar spune Bion, atât de sugestiv şi de relevant! Deci, fie că îl numim după termenii englezești «labyrinth» sau «maze», după cei francezi «labyrinthe» sau «dédale», sau germani «Irrweg» ori «Irrgarten», acest concept face referire întotdeauna la aceleași semnificații: rătăcire, alegere critică între căi, pierdere și confuzie, confruntarea pericolului, a dificultății, anxietății, speranței, disperării, captivității, dezorientare și, în cele din urmă, supraviețuire sau moarte. Dureroasă și periculoasă, dar în egală măsură necesară și inevitabilă, experiența labirintului rătăcirii este metafora unei călătorii prin căutarea extenuantă a sinelui, a adevărului și a salvării din calea războiului şi a distrugerii! Teroarea pe care o simte cel care rătăcește în labirint este rezultatul nenumăratelor sale discontinuități, cu ieșiri false, oglinzi, coridoare care nu duc nicăieri decât spre alte coridoare, centre apărate cu posesivitate de către diavolul! Cu mult înainte ca existența noastră să fie închisă înăuntrul regulilor riguroase ale limbii, adesea prea săracă să exprime cele mai adânci gânduri, idealuri și fantasme, cei care reușeau să descifreze semnificația labirintului erau demni să primească însăşi cheia înțelepciunii. Această dezbatere a confruntării dintre bine şi rău, dintre PACE şi război, va rămâne, cel mai probabil, fără vreun rezultat concret în Ucraina sau în Orientul Mijlociu, dar, cu toate acestea, putem vorbi despre un aspect care ridică labirintul la nivelul de arhetip, pentru că disocierea de relativul absolutizant şi de absolutul relativizant e doar spaţiul automatismului psihologic din sfera labirintului rătăcirii! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here