Din perspectiva curentului «New Age», omul este în centrul atenției preocupărilor cercetătorilor, iar, în acest fel, se abate puternic atenţia de la prioritatea cunoașterii în primul și în primul rând a Lui Dumnezeu Tatăl, a Fiului Iisus Hristos și a Sfântului Duh, deci, a Preasfintei Treimi, mai ales că în abordarea de tip «New Age», nu se vorbeşte din anumite motive despre jertfa supremă a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos! În esenţă, relaţia dintre om şi divinitate constituie o dimensiune fundamentală a asumării şi a conştientizării principiului umanităţii, mai ales că relaţia dintre om şi divin o întâlnim analizată şi de către existenţialişti, precum Søren Kirkegaard, Jean-Paul Sartre sau Dostoievski, dar, mai ales la Martin Heidegger, prin acel «Dasein» traductibil doar prin pătrunderea sferei inconştientului, deoarece: «Factitatea nu este factualitatea în sens de factum brutum al unei simple-prezenţe, ci o caracteristică a fiinţei «Dasein»-ului care, deşi respinsă în primă instanţă, ulterior este preluată în existenţă», în condiţiile în care impulsul experienţei transcedentale cuprinde întregul domeniu al suferinţelor umane. Mai ales că acesta se rezumă la: frica de moarte iniţiată de ego-ul natural, iar, întâlnirea cu absurdul sau ceea ce dă sens vieţii noastre, precum şi suferinţa de izolare sau căutarea celuilalt constituie etape ale drumului spre Dumnezeu!.Probabil că omiterea celei de-a patra dimensiuni existenţialiste, dorinţa de libertate, nu s-a regăsit în registrul suferinţelor umane tocmai din cauza faptului că nu poţi năzui spre o transcendere condiţionată, fără a exersa libertatea de a-ţi construi lumea!
«Cine nu are Biserica drept mamă și pe Dumnezeu drept tată, nu se poate mântui»!
Sunt o serie de controverse care propun cu prioritate relaţia dintre Dumnezeu şi om, iar, altele, care, aşa cum am precizat, abordează cu prioritate relaţia dintre om şi Dumnezeu! Scientişii, care sunt mai puţin teologi convinşi, consideră că ambele exprimări sunt corecte, pornind chiar de la faptul că în Raiul ceresc, Adam și Eva aveau o relație nemediată cu Dumnezeu, față către față, cum se spune, astfel că atunci și acolo au primit de la El, revelația, Adevărul. Desigur, pentru noi, creștinii, Dumnezeu este unul ca ființă și întreit ca persoană (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), omul fiind creat, așa cum afirmă Sfinţii Părinți, după chipul din veac al Fiului lui Dumnezeu! Dar, prin căderea în păcat, acest om primordial a pierdut legătura directă cu Creatorul său, iar la plinirea vremii, din iubire pentru creația Sa, Tatăl L-a trimis pe pământ pe Fiul Său, care a luat chip de rob, «pentru noi și pentru a noastră mântuire», așa cum rostim în «Crezul» nostru. Cu siguranţă, relația om – divinitate și divinitate – om, își află reflectarea în persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă El este «Alfa și Omega», deci, începutul și sfârșitul, iar o relație a fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu este mediată de Însuşi Iisus Hristos, prin Biserică, prin Sfintele Taine, deoarece, ,,Fără Mine, afirmă El în Sfintele Evanghelii, nu puteți face nimic”, iar, un sfânt de la începuturile creștinismului, Sfântul Ciprian al cartaginei, afirma: «Cine nu are Biserica drept mamă și pe Dumnezeu drept tată, nu se poate mântui», aşa că, în cazul în care ne referim la sintagma: «Crede şi nu cerceta», pe nedrept atribuită credinţelor religioase creştine, am putea spera că vom afla un argument plauzibil, deoarece realitatea ne dezvăluie adevărul că această cercetare nu este pusă sub semnul interdicţiei, ci, metoda preconizată este de a cerceta în credinţă, adică, de a nu-L elimina pe Dumnezeu din ecuaţia fenomenologică şi din cauzalitatea empirică, iar, concluzia care se impune este că, de fapt, antiteza ţine doar de interpretare şi nu de esenţa problemei! Aceasta este o confirmare indubitabilă a faptului că ideile se transmit atemporal şi aspaţial prin inconştientul colectiv, indiferent de modul lor de exprimare, deoarece semantica rămâne aceeaşi pentru creştini, ca o confirmare a universalităţii adevărului care îndrumă spre experienţele prin care Fiinţa se dezvăluie. Desigur, atunci când credem că esenţa precede existenţa, chiar dacă unii comentatori şi analişti ar putea interpreta aceasta prin sintagma lui Nietzsche «Dumnezeu a murit!» …când Zarathustra grăi poporului spunându-i: «Vă propovăduiesc pe Supraom!», ceea ce denotă că sintagma lui Nietzsche, nu rezistă în faţa adevărului simplu că omul trebuie să ajungă la transparenţă pentru transcendenţă! O asemenea sintagmă care conduce la transcendenţă este prea încărcată de spectrul materialităţii suspecte, prin puterea acordată Eului de Sinele subjugat, de multe ori viciat de o individuare eşuată, ca o pledoarie a căderii în puterea oamenilor şi nu a Zeului metaforic, o răzvrătire a neputinţei de cosmizare şi de cosmetizare a spiritului, de eliberare din trupul suspus putrefacţiei. Pentru că Dumnezeu nu ne vrea ca nişte reptile târâtoare sau ca nişte adulatori neputincioşi, pur şi simlu, fiindcă avem darul nepreţuit al liberului arbitru! Atotputernicul, nu ne cere decât să-I fim parteneri creaţiei şi să ne întovărăşim pe Cale, pentru că altfel, putem să ne pierdem din pricina propriei infatuări şi a unei prejudecăţi apăsată de mândrie! Cu certitudine, conştientizarea diferenţei dintre corpul pe care omul îl are şi corpul pe care şi-l doreşte, îl conduce pe un cercetător mai puţin avizat către propria filosofie, chiar spre exprimarea acesteia prin instanţe secvenţiale în care apar: Fiinţa esenţială şi Fiinţa existenţială, prima dovedindu-se darul Lui Dumnezeu şi cea de-a doua însemnând «darul» socialului. Astfel, închis în propriul Eu, omul găseşte un sens existenţei în recunoaşterea şi stima celorlalţi, iar, dacă este reunit cu fiinţa sa esenţială, el se simte în ordine, chiar în mijlocul dispreţului celorlalţi. Fiind închistat în eul lui existenţial, bântuit de singurătate şi fără Dumnezeu, omul are nevoie de celălalt, de comunitate, pentru a se simţi la adăpost, iar, dimpotrivă, tocmai acolo unde este absolut singur, omul transparent Fiinţei lui esenţiale se simte reunit cu un întreg univers existenţial! Oricum, în viziunea creștină, relația dintre om și Dumnezeu a început cu viziuni asupra facerii lumii și a omului, pe le putem regăsi în orice istorie a religiilor, deoarece, după relația dintre om și Dumnezeu a urmat, după căderea în păcat și izgonirea din Rai, o relație mediată, iar, pentru a ne păstra în orizontul creștin, vom spune că Avraam este «părintele credinței», urmat de Moise, care ne-a dat cele 10 porunci primite de la Dumnezeu pe Muntele Sinai, de patriarhii și de profeții poporului evreu, culminând cu Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului! Desigur, după moartea, Învierea și Înălțarea Domnului la Cer, lucrarea de mântuire a neamului omenesc a fost dusă mai departe de către Sfinţii Apostoli, între care se disting Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Părinții Bisericii, marii teologi. După marea schismă din anul 1054, când bisericile creştine s-au despărțit, a urmat o nouă despărțire, în secolul al XVI-lea, odată cu Luther, ajungându-se, astăzi, la zeci de denominațiuni creștine, astfel că mulţi oameni se raportează la Dumnezeu prin medierea bisericii din care fac parte.
„Prima parte a vieţii constă în a cădea într-o groapă, iar cea de-a doua parte constă în a ieşi din ea”!
Credem că ar fi multe de spus pe această temă, ar fi de nuanțat felul în care fiecare biserică se raportează la cele 7 Sfinte Taine, mai ales despre modul cum se raportează la cultul Maicii Domnului, al sfinților, al icoanelor, al sfintelor moaște, iar, în acest fel, creștinul vorbește, sau ar trebui să vorbească în taină cu Dumnezeu, prin medierea bisericii din care face parte. Privitor la Dumnezeu, noi, oamenii, ne raportăm la Unicitate, printr-o instanţă superioară, înaltă, elevată care poartă numele de Fiinţă esenţială, mai ales că darul Duhului Sfânt, Îngerul păzitor sau poarta către lumea necreată devin sens pe Cale, iar scopul principal devine întrezărirea Dumnezeului Totalităţii. Dacă ne raportăm la o expresie atribuită lui Carl Gustav Jung, care spune că: „Prima parte a vieţii constă în a cădea într-o groapă, iar cea de-a doua parte constă în a ieşi din ea”, problema este că pentru a se întâmpla un asemenea lucru, trebuie să găseşti Calea, să întrevezi sensul relaţiei cu Dumnezeu, pentru a-ncepe drumul propriei mântuiri, pentru transcenderea din imanent. Dar, acest lucru nu se face oricum, ci, mai înainte omul trebuie să ajungă la transparenţă prin concentrare, mai ales prin meditaţie şi contemplare plină de revelaţie! Calea este un drum iniţiatic pe care omul îl începe găsind calea spre Cale, ceea ce înseamnă că trebuie înlăturată starea de anulare a omului subiect de către propria conştiinţă şi trebuie lăsat ochiul interior al sufletului să se deschidă! Astfel, trebuie dat la o parte vălul pe care conştiinţa obiectivantă îl aşterne asupra realităţii. Mai apoi este eclipsa spiritului uman, cea care ne împiedică Fiinţa esenţială să se realizeze, iar, un ultim obstacol este acea credinţă, cum că spiritualitatea constă din identificarea cu o stare superioară! În mod paradoxal, însă, pentru a recunoaşte Fiinţa, într-o experienţă limitată, trebuie să ne permitem să mergem spre întuneric, spre umbră, spre tenebre, mai ales că supranaturalul există în inima naturalului pentru omul trezit la transcendenţă, iar transparenţa sa face ca tot ceea ce îl înconjoară să fie mai transparent! Pentru mine, personal, pot spune că am început să caut Biserica după anul 1989, și, treptat, am înțeles necesitatea de a avea un duhovnic, de a participa la Sfântul Maslu, de a merge în pelerinaje, de a încerca să-i cunosc pe marii duhovnici ai României, de a citi cărțile marilor teologi, mai ales că în lecturile mele am dat peste următoarea expresie călăuzitoare: «Teolog este cel care se roagă, iar cel care se roagă este teolog», pe care am auzit-o şi la Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, pe vremea când era Mitropolitul Olteniei! Aşadar, nu multa știință de carte (în acest caz de carte teologică) contează, ci întâlnirea cu Dumnezeu prin rugăciune, post, fapte bune, prin împărtășanie, prin trăirea treptelor spirituale ale Sfintei Liturghii, cea care te trezeşte la realitate! Şi ca într-un cerc de excelenţă, secretul suprem al existenţei şi al fiinţării se relevă de dincolo de spaţiu şi de timp, deoarece, Absolutul este informal şi nu există ca formă! Apoi, pe un alt plan, vine diferenţierea, deoarece Dumnezeu separă lumina de întuneric! Manifestarea devine din ce în ce mai densă şi mai târziu vine timpul şi spaţiul, iar şi mai departe de principiu vine omul, aşa cum îl cunoaştem. Dar, sub epiderma lui, dacă pot spune astfel, în inconştientul lui, pentru a adopta un limbaj psihologic, se află Fiinţa, Absolutul, Dumnezeu! Aceasta este cosmogonia care implică fiinţarea prin funcţia de undă rămasă la nesfârşit colapsată. Dar, pentru a atinge starea necesară şi suficientă trebuie urmată Calea spre Dumnezeu! Dacă am da crezare lui Jung, trebuie să ne îndreptăm spre individualizare, când contrariile s-ar contopi spre totalitate, iar Sinele ar căpăta o dominaţie asupra întregii fiinţe! Astfel, Eul s-ar regăsi în Sine, ca parte a lui, iar Sinele l-ar găsi pe Dumnezeu, cu toate că această cale nu trebuie confundată cu construirea unui ideal. Fiecare dintre noi, poate îşi imaginează omul ideal, plecând chiar de la propria sa reflecţie şi de la indicaţiile şi invitaţiile care îi sunt făcute din exterior. Dar, pentru multă lume, a intra pe Calea Lui Dumnezu înseamnă a construi, cu ajutorul exerciţiilor, acest ideal. E această construcţie a unei personalităţi psiho-afective, care într-o credință bine ordonată, nu are nimic de-a face cu calea de maturizare conceptuală. Pentru aceasta din urmă, nu contează decât să devii ceea ce eşti! În acest fel, trebuie să recunosc faptul că am învăţat pe parcurs «lecţia» care mă conduce către o bună întâlnire cu atmosfera Bisericii, iar, în momentul în care ajungi să duci o viață îmbunătățită, să fii, cu întreaga ta ființă, cu mintea-inimă, pe Cale, toate acestea: rugăciune, post, fapte bune, smerita cugetare, participare la slujbe, lectura cărților religioase, am simţit că ele vin în mod firesc, dinlăuntrul eului interior! Cu adâncă smerenie, recunosc faptul că sunt departe de acest nivel, iar, toată știința mea de carte, dacă nu este trăită cu adevărat şi cu apropiere de Dumnezeu, nu face decât «să umple văzduhul de cuvinte», cum spunea un bătrân sihastru! (VA URMA)
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
