Înaintea Săptămânii Patimilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în ajunul învierii lui Lazăr, a vorbi despre păcatul morţii şi despre nădejdea de suflet a învierii de obşte presupune o pregătire duhovnicească temeinică şi bine fundamentată, care ne demonstrează faptul că nu putem ignora sau desfiinţa realitatea morţii, care este o condiţie sine-qua-non a conştientizării existenţei noastre pământeşti, un dat al fiinţei noastre umane şi un argument al conştientizării finitudinii acestei vieţii, iar a crede că poţi evita moartea constituie una dintre cele mai puţin înţelepte modalităţi de sfidare a ei! Se ştie faptul că omul secularizat şi subordonat necesităţilor societăţii de consum, care crede că raiul ar fi bogăţia pământească acumulată cu timp şi fără timp, ajunge şi percepe cu o frică temătoare chiar groaza care îl domină, atunci când mintea operează cu subiectul acestei realităţi! Desigur, că, în principiu, o modalitate înţeleaptă de eliberare de această frică lipsită de Dumnezeu şi pe care omul bântuit de frica morţii o consideră fundamentală este aceea de a-şi căuta rădăcinile fiinţei sale, mai ales că un mare teolog ortodox român, Părintele Dumitru Popescu, spunea în cartea sa «Omul fără rădăcini», că rădăcinile fiinţei umane sunt adâncite în divinitate, în Dumnezeu, deoarece fiinţa umană constituie chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, şi chiar dacă societatea contemporană a uitat această realitate, ea continuă să existe, fie că ne dorim sau nu.
,,Frica de moarte este doar o proiecție în viitor a unei temeri care datează din primul nostru moment al vieții”! (Emil Cioran)
A-ţi verifica rădăcinile înseamnă a te analiza şi a-ţi spune ţie însuţi dacă rădăcinile tale sunt înfipte în Dumnezeire, iar acest lucru înseamnă şi faptul că viaţa ta este îndumnezeită, cum ar afirma teologia răsăriteană despre fiinţele umane care sunt miluite şi mântuite! Şi, legat de aceasta, nu este vorba neapărat despre religie, de această realitate uneori rece, formală şi chiar impersonală. Esenţialmente, viaţa fiecărei fiinţe umane este unică şi irepetabilă, în starea ei reală, când se regăseşte această fiinţă în faţa oglinzii sincerităţii, în raport cu sine şi cu Dumnezeul Atotputernic. Să avem înaintea ochilor minţii noastre situaţia lui Alexandru Macedon, cel care a comandat un cosciug mai mic decât propriul său trup, tocmai pentru ca mâinile şi picioarele să-i rămână în afara cosciugului şi să arate lumii că dincolo de toate bogăţiile acumulate în viaţa lui de mare cuceritor al acestei lumi, nu va lua nimic după moarte! E un semn că a învăţat ceva preţios de la dascălul său Aristotel, pentru că în faţa acestei «oglinzi» nu scapi uşor, dacă, pur şi simplu nu eşti aşa de pregătit şi nu îţi poţi răspunde, dacă rădăcinile fiinţei tale sunt ancorate în altceva decât în Dumnezeire sau dacă doar mimezi această înrădăcinare. Fiindcă, altfel, fără a îngrozi pe nimeni, ci doar a încerca să conştientizăm aşa cum se cuvine, fiecare va fi răspunzător dincolo de această viaţă pentru modul în care a existat, înrădăcinat sau nu în Dumnezeire, în Dumnezeul care ne-a dăruit viaţa şi care stabileşte pentru fiecare cesul morţii! Unii dintre noi, poate se întreabă, oare, ce mai putem face în încercarea de a ne sustrage înaintea realităţii morţii? Dacă suntem creaţia Lui Dumnezeu, atunci, să avem aceeaşi atitudine pe care o avea Mântuitorul înaintea morţii Sale, chiar dacă Iisus Hristos a fost Omul fără de păcat, iar, noi, oamenii suntem umbriţi de întunericul păcatului! Deşi, nu le putem considera nişte modalităţi fundamentale pentru realitatea de dincolo de moarte, ci doar pentru cea de dinaintea morţii, putem alege să ne ghidăm după cuvintele unui scriitor american, Gary Smalley, care susţine în cartea sa: «A.D.N.-ul relaţiilor», că: «viaţa înseamnă relaţii, restul sunt doar detalii», o sintagmă care îndeamnă la meditaţie profundă, pentru a înţelege prioritatea pe care o putem acorda relaţiilor cu ceilalţi oameni, atâta timp cât trăim, cât existăm pe acest pământ, deoarece, se spune tot în cartea amintită, că atunci când cineva este în pragul morţii şi simte aceasta ca pe un fel de uşurare, nu doreşte ca la patul adormirii sale, în care timpul parcă a dat startul numărătorii inverse, să-i fie aduse realizările şi acumulările materiale, bogăţiile şi medaliile sau onorurile, ci, acel cineva doreşte să îi vadă în preajmă pe cei apropiaţi, pe cei pe care îi iubeşte foarte mult, pe cei cu care a relaţionat până în acel moment al despărţirii de această lume! Încă de la începuturile sale, filosofia s-a concentrat pe tema morţii, ca şi teologia, aşa cum ne spune Sfântul Vasile cel Mare! Totuşi, filosofia ne învață cum să murim, sublinia Socrate, deoarece, în concepţia sa, ne prefacem înțelepți, atunci când ne temem de moarte, deoarece nu știm nimic despre ea și s-ar putea, contrar tuturor instinctelor noastre, să fie o binecuvântare divină! De aceea, filosofia s-a străduit, să ne limiteze temerile, reiterând la nesfârșit amintirea finitudinii noastre! Numai credinţa încearcă să ne ridice deasupra cotidianului, pentru ca moartea noastră să nu pară nimic excepțional şi ne îndeamnă la un fel de modestie, de smerenie, cu toate că, potrivit gânditorului român Emil Cioran, înaintea morţii răspunsul omului este un răsunător și fatal «nu», deoarece, conform gânditorului, «natura nu a fost generoasă cu nimeni decât cu cei pe care i-a scutit să se gândească la moarte». Faţă în faţă cu destinul implacabil, filosofia poate fi, în cele din urmă, doar o meditație asupra propriului eșec și asupra propriei neputințe, atunci când se confruntă cu adevărul realităţii dispariției noastre! De aceea, omule muritor, în locul bunurilor materiale, consumă clipa și momentul de graţie, fără să te gândești, nici la trecut și nici la viitor! Poate că e mai bine așa! Conştientizează faptul că într-o «simfonie a Universului», viața poate fi o partitură pe care fiecare o cântă în felul său, dar e definitoriu pentru tine să cunoști notele muzicale, care nu sunt realmente muzicale, ci, morale, precum demnitatea, cinstea, dreptatea și respectul de sine și față de cei din jurul tău! Într-un fel anume, am putea spune că pentru fiecare dintre noi, viața este ca o oră de matematică, unde aduni, scazi, înmulțești sau împarți ceva care este doar în minte şi chiar dacă uneori mai și greșim, dar e omenește, pentru că nimeni nu este perfect, devenim conştienţi de faptul că Cineva de sus, ne iubeşte! Omule trecător şi supus greşelilor, dacă ți se poate întâmpla să faci calculele incorect, când vei realiza că ai greșit, sigur că reacția imediată va fi să faci corecturile necesare sau să iei de la capăt operațiunea matematică la care ai lucrat pentru a vedea mai bine care este cauza greşelilor! Din păcate, de multe ori ai să constați că ora de matematică a luat sfârșit pentru tine sau să conştientizezi că viața poate fi chiar un joc, în care tu ești jucătorul, asta fiind poziția favorabilă, dar poți fi uneori și «jucăria», ceea ce nu cred că te-ar putea satisface pe deplin! Esențial devine faptul că viața noastră, a ta, a mea, a celor pe care îi iubim, a tuturor oamenilor este trecătoare prin curgerea ineluctabilă a timpului, chiar dacă uităm prea uşor că viața ne oferă de toate, și bune și rele, împliniri și eșecuri, prieteni și dușmani, simpatie și invidie, fericire și tristețe, doar un singur lucru nu are de oferit: calea de întoarcere la viața de pe pământ! Desigur, se pot spune multe lucruri despre păcatul morţii şi despre nădejdea de suflet a învierii de obşte, mai ales că în ceea ce priveşte relaţiile dintre oameni, fiecare păstrează doar pentru el o taină adâncă pe care nu o poate avea împreună cu altcineva, în afară de Dumnezeu, iar, acest lucru se observă mult mai bine atunci când moare cineva şi se poartă doliu o vreme, dar după aceea mortul e mort şi sufletul său s-a dus într-o altă lume! Viaţa aceasta, însă, are şi ea un rost care se regăseşte în faptele bune, iar faptul că unul e bun şi prietenos, în loc să fie rău şi duşmănos, îşi are valoarea lui intrinsecă, lăuntrică şi adânc tăinuită de Dumnezeu!
,,Cunoaşterea are două momente mari: momentul morţii şi momentul învierii”! (Athenagoras Atenianul)
Dar, dacă totul e deşertăciune, cum spune psalmistul, atunci, ce importanţă mai are că eşti bun şi cumsecade? Ai chiar impresia că nu există bunătate, dacă răul e la fel de bun ca şi binele, pentru că atunci, fiecare ar fi precum un animal în pădure, care şi-ar urma turma sau haita lui, neavând prin aceasta, nici vină şi nici merit de turmă! Dar, cum ştim prea bine că purtăm vina pentru fiecare rău făcut şi meritul pentru fiecare faptă bună şi prea puţin apreciată, pentru că suntem conştienţi de ceea ce facem, asta înseamnă că existenţa noastră nu e chiar atât de deşartă pe cât spun unii pe la colţuri! Viaţa noastră cea de toate zilele are sens şi scop, dar, numai incapacitatea de a înţelege care sunt acestea în tabloul vieţii sociale, îi determină pe unii oameni să afirme că totul e deşertăciune şi că viaţa este cu adevărat numai ceea ce rămâne după deşertăciunea deşertăciunilor! De aici ptem înţelege importanţa acceptării condiţiei noastre umane, iar, această înţelegere implică şi cunoaşterea faptului că timpul trece implacabil, iar pentru noi, oamenii, înseamnă că orice moştenire materială pe care am dori să o lăsăm, va fi, în cele din urmă, destrămată de patina timpului! Nimic nu este veşnic, puţine lucruri durează vreme îndelungată, iar, tot ceea ce începe are şi un sfârşit! Din această cauză, durerea morţii unei fiinţe este fără rost, căci, oricât de mult am suferi pentru un eveniment nefericit, în special o trecere în lumea de dincolo a unei persoane dragi, acel plâns al finitudinii nu ne va aduce înapoi persoana respectivă şi nu va duce decât la întunecarea şi scurtarea vieţii noastre! Cu toate acestea, faptul că oamenii îşi duc existenţa într-o lume duală, le conferă posibilitatea de a alege ce fel de persoană pot să fie, mai ales că viaţa este o călătorie mai lungă sau mai scurtă, după cum e scris în destinul fiecărui om, dar niciodată suficientă pentru mai toți dintre noi, căci ieri e istorie, mâine e mister şi nimeni nu știe ceea ce urmează! Astăzi este darul tău de la Dumnezeu, de care trebuie să te bucuri că exiști! Consumă clipa și momentul fără să te gândești nici la trecut și nici la viitor! Poate că e mai bine așa! Sau, altfel spus, viața poate fi o partitură pe care fiecare o cântă în felul său, dar e definitoriu pentru tine să cunoști notele, care nu sunt muzicale, ci, note morale, aşa cum am spus! Din păcate, de multe ori ai să constați că ora de clasă a luat sfârșit pentru tine. Sau să știi că viața poate fi chiar un joc, în care tu ești jucătorul, asta fiind poziția favorabilă, dar poți fi uneori și jucăria, ceea ce nu cred că te-ar satisface. Esențial este că viața noastră, a ta, a mea, a celor pe care îi iubim, a tuturor, este trecătoare prin tunelul timpului. Ceea ce uită toată lumea este că viața ne oferă de toate, și bune și rele, împliniri și eșecuri, prieteni și dușmani, simpatie și invidie, fericire și tristețe, doar un singur lucru nu are de oferit: cale de întoarcere la viața de pe pământ! În esenţă, putem spune cu certitudine că Învierea Domnului Iisus Hristos este un fundament doctrinar și ritual pentru credința creștină – ortodoxă, catolică și protestantă, deoarece constituie, practic, temelia bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de apostolii lui Hristos, cu toate că la început, învierea ca doctrină, nu a fost acceptată în Imperiul Roman, cu excepția primilor creștini! În concluzie, nădejdea învierii ne poate întări mult, iar, dacă în prezent suntem înaintaţi în vârstă, ştim că nu putem amâna finalul vieţii noastre la nesfârşit, indiferent ce tratamente medicale sau ce vaccinuri am urma (Eclesiastul 8: 8). Dacă i-am slujit cu credinţă Lui Dumnezeu, putem privi spre viitor cu deplină încredere pentru că la timpul stabilit de Dumnezeu, ne vom putea bucura din nou de viaţă prin intermediul învierii! Credinţa noastră devine mai puternică atunci când ştim că va exista o înviere şi când îl cunoaştem pe Cel care va realiza această înviere, iar, acest lucru ne ajută să-i rămânem devotaţi lui Dumnezeu în momentele când persecutorii violenţi şi globalişti secularişti, ne înfricoşează cu teama unei morţi premature pentru a-i ţine pe oameni în sclavie! Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu I-a fost teamă de moarte şi prin jertfa Sa de răscumpărare, Domnul ne-a oferit mijlocul prin care oamenii pot fi eliberaţi de această teamă a morţii izvorâtă din păcat!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
