De multe ori pare anevoios ca să convingi un copil sau un tânăr să încerce să caute biserica cea sfântă şi dreptmăritoare ca pe propria lui casă, pentru a se vedea pe sine ca un membru al comunității parohiale care este Trupul lui Hristos, fiindcă, în epoca globalismului, copiii şi tinerii sunt membrii comunităților pe internet, în echipe care joacă jocuri electronice, singuri sau în grupuri de aceeași vârstă. În astfel de condiţii, ca să ajungă să cunoască Biserica, aceasta le depășește pasiunile, ideile lor în formare, chiar comportamentele şi concepțiile de viață, mai ales dacă familia lor nu merge la biserică. Poate că nu e doar dificultatea de înțelegere a celor săvârșite în biserică, ci este și sentimentul că oamenii care vin la biserică sunt simpli ascultători ai predicilor şi ai slujbelor şi doar privesc în tăcere sau comunică în şoaptă, ascultând un limbaj greu de înțeles! Pentru că inima copiilor este dăruită în altă parte, iar, în biserici, adeseori, nu găsesc o îmbrățișare caldă şi apropiată de cea părintească! Desigur, educația religioasă a copiilor, atât cea realizată în şcoli, cât şi în familie este într-un continuu proces de dezvoltare și învățare, așa că nu trebuie pusă o limită de la care trebuie să înceapă, iar într-una din pildele sale, înţeleptul Solomon spunea: ,,Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbe 22:6). Psihologii spun că perioada întrebărilor şi a căutării răspunsurilor este deosebit de favorabilă pentru a pune temelia educaţiei spirituale. Când copilul pune întrebări ivite din curiozitatea lui ingenuă, acesta este un bun prilej de a-i vorbi despre Dumnezeu, iar, părinții sunt primii care pot oferi răspunsuri la cele mai banale întrebări, prezentând argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu.
«Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta»!
Când copilul întreabă ce este cerul, ce sunt stele, ce este biserica, nu este suficient să-i spui doar că cerul este atmosfera sau norii, sau locul de unde cade ploaia sau zăpada, că stelele sunt planete îndepărtate, că biserica este o instituţie, ca şi şcoala, dar, acolo slujesc preoţii, iar, acesta este un moment când copilului află şi despre Dumnezeu, Cel care a făcut şi stelele, iar, Biserica este «Casa» Lui Dumnezeu pe pământ! De asemenea, când întreabă despre ploaie, despre mări şi oceane sau despre vapoare, atunci este un moment bun ca să i se spună şi despre potop, iar, exemplele pot continua! Copiii care învaţă în primii ani de şcoală sunt surprinşi, chiar nedumeriţi de faptul că tinerii cei mai mari îi privesc ciudat, iar cei de o vârstă cu ei lipsesc de la biserică şi chiar dacă unii au buna dispoziție de a merge duminica sa în altă zi de sărbătoare la Sfânta Liturghie, ajunși acolo se simt singuri. Să remarcăm faptul că nu este nevoie de o descurajare, ci de o deschidere din partea membrilor bisericii, mai ales a preoților, care au un rol foarte important în atragerea copiilor şi a tinerilor la biserică! Dacă preotul este prietenos şi le vorbeşte cu iubire părintească, dacă are tact şi o oarecare diplomaţie, chiar și puțină, cu copiii și cu tinerii care vin la biserică, dacă-i salută la împărțitul anaforei, dacă le propune întâlnirea în centrul parohial, dacă în vizitele sale la casele din parohia sa, îi face pe tineri să se bucure că văd pe cineva, care consideră că pentru ei Îl reprezintă pe Dumnezeu, atunci se creează condițiile favorabile şi chiar oportunităţile ca mersul la biserică să fie o sărbătoare pentru tânăra generație! E bine ca îndemnul de participare la Sfânta Împărtășanie, dar și organizarea de activități sociale și filantropice să-l poată face pe copil şi pe tânărul adolescent să simtă că biserica este casa sa și că mersul la biserică îl privește personal, pentru ca el să trăiască frumuseţea momentului, pe lângă rugăciunea și liniștea sufletului pe care o găsește, asumând chiar faptul că poate deveni membru al comunității, fiind implicat în activitățile care-l interesează, pentru ca să se bucure sincer atunci când merge la biserică. Merită precizat faptul că în educația religioasă a copiilor nu trebuie să fie întreruperi, pentru că nu este suficient să i se vorbească unui copil despre Dumnezeu numai o dată pe saptămână, eventual la biserică, ci în fiecare zi, în fiecare aspect al vieții sale, în familie, la şcoală, în cercul de prieteni. Iată ce este scris în Biblie pentru a sublinia acest lucru: «Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, cânt te vei culca şi cânt te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale» (Deuteronom 6:6-9). Familia fiecărui copil sau tânăr joacă rolul cel mai important, pentru că un tânăr vlăstar, mersul la biserică, pentru a avea substanţă şi pentru a dura în timp, trebuie să devină din obișnuință o alegere personală din care va învăţa şi ceea ce înseamnă rugăciunea!
«Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele»!
Pentru acest lucru, iată şi o povestioară foarte frumoasă intitulată: «Dumnezeu, copilul și rugăciunea», care se prezintă astfel: Bunica l-a auzit pe Vasilică vociferând de unul singur: ,,Nu e drept! Nu e corect! Nu Te mai înţeleg”, ea chiar, crezând că micuţul se ceartă cu cineva! Puţin mai târziu, îşi făcu apariţia un căpşor bălai de copil, cu privirea îndreptată spre pământ, cu ochişorii scăldaţi în lacrimi, abia potolindu-şi un suspin prelung şi repetând: ,, Nu Te mai înţeleg! Nu Te mai înţeleg, Doamne!”, ca apoi să spună în faţa bunicii: ,,Nu e corect bunico! Dumnezeu nu mă ascultă! M-am rugat să mă ajute, dar nu m-a ajutat. De ce nu face ceea ce vreau eu? De ce nu-mi ascultă rugăciunea? De ce nu mă înţelege”? Bunica îl ridică în braţe pe nepoţel şi îl rugă să-i spună ce s-a întâmplat. ,,Ştii, bunico, ieri te-am rugat să-mi dai nişte bani, fiindcă voiam să-mi cumpăr o prăjitură de la cofetăria din colţ. De câte ori treceam pe acolo, priveam cu poftă la prăjitura aceea cu frişcă şi tare mult îmi doream să gust şi eu din ea. Dimineaţă am fost fericit când mi-ai dat bani ca să-mi cumpăr prăjitura, dar, când mă întorceam de la grădiniţă, jucându-mă cu ceilalţi copii, am pierdut banii pe care mi-ai dat şi cred că mi-au căzut din buzunar. «Nu-i nimic», mi-am spus, mă voi ruga lui Dumnezeu, aşa cum m-ai învăţat tu, şi El mă va ajuta să-mi regăsesc banii, mai ales că mi-ai spus că, dacă mă rog din suflet, Dumnezeu îmi va împlini rugăciunea. M-am întors înapoi de trei ori pe drumul pe care am venit de la grădiniţă şi mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Dar Dumnezeu nu mi-a ascultat rugăciunea. De ce, bunico”? «Dragul meu nepoţel, Dumnezeu ne împlineşte întotdeauna rugăciunile, dar nu aşa cum vrem noi, ci aşa cum ştie El că este mai bine pentru noi! Să nu crezi că Dumnezeu nu te-a auzit, dar sigur a avut motive ştiute de El pentru care nu ţi-a împlinit rugăciunea acum. Iar, ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun o poveste cu un vapor care s-a scufundat în ocean, din care a scăpat doar un singur călător care a ajuns pe o insulă pustie, doar cu animale sălbatice! Avea în buzunar doar o cutie de chibrituri şi a făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţa! Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit şi a adormit, dar, s-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic i-a aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca să stingă flăcările, dar coliba a ars toată, ridicând spre cer o lumină mare. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze câte ceva, dar, spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială, care-i stinse până şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare. Deci, totul era pierdut şi nu mai avea nimic! Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate, iar, apoi a adormit pe un pat de vreascuri cu ochii în lacrimi. Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat, fiindcă l-au trezit din somn voci de oameni, nişte marinari care văzuseră focul, aşa că Domnezeu îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat»! Bunica, nici nu sfârşi bine povestea, când la uşă auzi o hărmălaie, iar, unul dintre copii spunea că Andrei, prietenul lor, ajunsese la spital pentru că mâncase de la cofetărie o prăjitură cu frişcă şi se intoxicase. Toţi colegii de grădiniţă ai lui Vasilică se îndreptară spre spitalul de lângă grădiniţă, iar, el zări sub o tufă de trandafir bancnota pe care o pierduse! Abia acum înţelegea de ce Dumnezeu refuzase atunci să-i împlinească rugăciunea. Îi purtase de grijă ca să nu i se întâmple şi lui ceva rău de la prăjitură, iar, cu ochii ridicaţi spre cer, a strigat în faţa copiilor uimiţi: ,,Acum Te înţeleg, Doamne! Dar mai am o rugăminte! Ajută-l şi pe Andrei, dar nu aşa cum vreau eu, ci aşa cum ştii Tu să o faci”! Vasilică Îl înţelegea acum pe Dumnezeu, învăţase lecţia şi se ruga Lui Dumnezeu altfel, pentru că era mai importantă Voia lui Dumnezeu şi ştia că va trebui să spună rugăciunea!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
