Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Cuvânt despre vindecarea celor opt gânduri ale răutăţii – Asumarea unor învăţături despre cele opt păcate dăruieşte bucurie şi creşte nădejdea în iubirea lui Dumnezeu!

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!   
Sfântul Ioan Casian este considerat întemeietorul monahismului în Apus, iar, scrierile sale sunt cea mai bună sinteză a vechiului monahism răsăritean, dovedindu-se o «punte» de legătură între monahismul răsăritean și cel apusean.S-a născut în anul 360, unii istorici spunând că s-a născut în părțile Dobrogei noastre, însă, alții susțin că în Franța. S-a călugărit la Betleem de tânăr, iar în 385 vizitează, cu binecuvântare, pustiul Egiptului, pentru ca în anul 400 să-l cunoască pe Sf. Ioan Gură de Aur, pe atunci patriarh al Constantinopolului, care îl hirotonește diacon. În anul 405, Sf. Ioan Casian merge la Roma pentru a-l apăra pe Sf. Ioan Gură de Aur, exilat pentru a doua oară. După hirotonirea întru preot, în 415, la Marsilia, întemeiază o mănăstire de călugări și una de călugărițe şi rămâne acolo până în anul 435, când se înalţă la cer. În scrierile sale importante, descrie cu atâta precizie mișcările pătimașe ale sufletului încât silește pe cititor să-și descopere greșelile și chiar să le ocolească în viitor. Scrierile sale filocalice sunt: «Despre cele opt gânduri ale răutății: înfrânarea pântecelui, duhul curviei și al poftei trupești, iubirea de argint, mânie, întristare, trândăvie, slavă deșartă și mândrie» şi «Cuvinte de folos despre Sfinții Părinți și pustia sketică și despre darul deosebirii: către egumenul Leontie», ceea ce constiuie o bogată moştenire rămasă de la acest ascet.
Părintele Dumitru Stăniloae, în introducere, îi prezintă opera spunând că «descrie cu atâta pricepere mişcările pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte pe cititor să-şi descopere greşelile şi să le ocolească, de unde înainte nu le vedea decât ca printr-o ceaţă» (Filocalia, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, vol. 1, p. 124). Cu toate că manualele clasice de morală vorbesc despre 7 păcate capitale, vom urma modelul Sfântului Ioan Casian, care vorbeşte despre «Cele 8 gânduri ale răutăţii», având în vedere că slava deşartă şi mândria sunt tratate separat. Aşadar, cele 8 gânduri ale răutăţii sunt: lăcomia pântecelui (gastrimargia), desfrâul, iubirea de argint (filarghiria), mânia, întristarea, trândăvia (acedia), slava deşartă (cenodoxia) şi mândria. Duhul lăcomiei şi înfrânarea pântecelui, cuprinde 41 de capitol, iar, terapia corespunzătoare acestui păcat des întâlnit trebuie să conţină aprecieri cu privire la două coordinate majore: tăria sufletului şi starea trupului, care sunt diferite, în funcţie de fiecare persoană în parte. Există, astfel, trei feluri de lăcomie a pântecelui: unul îl ispiteşte pe monah să nu respecte programul şi să se hrănească în intervalul dintre mesele rânduite, al doilea îl îndeamnă să-şi umple pântecele cu orice fel de bucate, iar, cel de-al treilea,  îl îmboldeşte să caute mâncăruri mai scumpe, mai rare, în concluzie mai pretenţioase. Cel dintâi, ar face grea viaţa în mănăstire, al doilea aprinde desfrâul şi cel de-al treilea incită zgârcenia. Ca remedii al îndreptării sunt propuse respectarea orelor de masă, cumpătarea în ceea ce priveşte hrana şi acceptarea oricărui fel de alimente, fie ele şi mai ieftine. Totodată, pe lângă postul trupesc, trebuie să purtăm şi un post lăuntric, duhovnicesc sau speculativ, desăvârşit de roadele dragostei creştine. Cel de-al doilea păcat capital este duhul desfrânării şi al poftei trupeşti, iar, sfântul ne învaţă  că lupta împotriva acestui duh începe din primul moment al tinereţii şi se stinge abia după înfrângerea celorlalte păcate. Lupta trebuie dată pe două căi importante: prin post şi prin zdrobirea inimii, rugăciunea însemnând citirea deasă a Scripturilor, osteneală şi lucrul mâinilor. Această patimă este asemănată cu un şarpe, aplecarea spre ea reprezentând capul şarpelui, iar învoirea cu plăcerea trupul şarpelui. Ea nu poate fi înfrântă fără harul Lui Dumnezeu, pentru că este mai presus de puterile noastre. Putem realiza că mintea a ajuns la desăvârşire abia atunci când nu mai apar imagini îmbietoare în timpul somnului, aceste imagini fiind semnul unei boli ascunse a sufletului. Sfântul Ioan Casian face, după modelul Sfântului Vasile cel Mare, o deosebire între abstinenţă şi castitate, abstinenţa referindu-se doar la trup, pe când castitatea implică şi curăţia prin smerenie a inimii.

Duhul iubirii de argint (filarghiria) este considerat «rădăcina tuturor relelor» (I Tim. 6, 10).
Cea de-al treilea păcat este duhul iubirii de argint (filarghiria) şi pornind de la textul scripturistic, acest păcat este considerat «rădăcina tuturor relelor» (I Tim. 6, 10). Confruntarea aceasta este considerată străină firii omeneşti, nefiind legată de natura umană şi poate fi uşor respinsă în stare incipientă, dar cu mare greutate, după ce s-a instalat în inimă. Duhul arghirofiliei este de trei feluri: primul îi face pe monahi să dorească şi să agonisească lucruri pe care nu le aveau în lume, cel de-al doilea îi face pe cei ce s-au lepădat de averi să regrete, îndemnându-i să încerce să recupereze cele afierosite anterior Domnului, iar, cel de-al treilea nu-i lasă ca să se despartă desăvârşit de lucrurile lumeşti, punându-le în minte frica de sărăcie şi neîncrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această patimă izvorăşte dintr-o minte bolnavă, dintr-o hotărâre greşită de a renunţa la lume sau dintr-o dragoste făţarnică pentru Dumnezeu.
Duhul mâniei întunecă mintea şi îi împiedică pe oameni să fie înţelepţi, drepţi, cinstiţi, potoliţi, feriţi de păcate şi de primejdii de moarte, iar, singura mânie folositoare este aceea împotriva propriilor noastre păcate. Mânia şi rugăciunea se exclud reciproc, pentru că rugăciunea devine, din cauza mâniei, o sfidare a harului Duhului Sfânt. Dumnezeu nu primeşte rugăciunile celui mâniat pe fratele său, înaintea împăcării cu el (Matei 5, 23-24). Duhul tristeţii se spune că întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. De aceea, tristeţea destramă întreaga viaţă duhovnicească şi devine folositoare numai atunci când ne stăpâneşte din căinţa pentru păcatele săvârşite. Vindecarea acestei patimi vine prin nădejdea în bunurile viitoare şi prin meditaţia duhovnicească neîntreruptă.
«Acedia», trândăvia sau duhul neliniştii poate fi tâlcuită prin «dezgust», «plictiseală», «nepăsare», «tânjeală» sau «descurajare» şi are ca efect trândăvia. Acest duh îi ispiteşte uneori pe anahoreţi, viaţa de obşte fiind opusă acestui păcat. Sfântul Ioan Casian numeşte acedia «dezgustul sau neliniştea inimii», iar unii bătrâni o numesc «duhul de amiază». Lupta se dă în primul rând prin muncă, lenea fiind păcatul produs de «acedie». Slava deşartă sau «cenodoxia» este multe feluri şi foarte subtilă, deoarece ia forma virtuţilor. Ea este asemănată cu o stâncă ascunsă în mare, care poate provoca naufragii neprevăzute şi creşte prin înfrângerea altor păcate, când provoacă visuri de mărire cu ochii deschişi. Ea poate fi învinsă prin ignorarea laudelor omeneşti şi prin intensa aspiraţie către răsplata dumnezeiască.
Mândria sau trufia este cumplită şi mai violentă decât toate celelalte patimi, pentru că celelalte se luptă fiecare în parte cu câte o virtute, pe când trufia se luptă împotriva tuturor virtuţilor. Există două feluri de mândrie: mai întâi, trufia spirituală, care îi atacă pe monahii îmbunătăţiţi şi îi doboară de pe culmea virtuţilor, iar cealaltă este trufia grosolană a cărnii, pe cei tineri şi începători. Una se ridică împotriva lui Dumnezeu, iar cealaltă împotriva oamenilor. Se pare că tămăduirea vine prin smerenie şi prin frica de Dumnezeu. Diferenţa dintre slava deşartă şi mândrie este că slava deşartă ne îndeamnă să ne mândrim cu o calitate pe care nu o avem, pe când mândria ne îndeamnă să ne trufim cu o calitate pe care o avem, cu alte cuvinte mândria e, oarecum, susţinută, pe când «cenodoxia» nu! Asumarea unor învăţături despre cele opt păcate capitale dăruieşte bucurie şi creşte nădejdea în iubirea lui Dumnezeu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA