Schimbările majore care au avut loc în ultimii ani în Europa sunt legate de prăbuşirea regimurilor totalitare de tip comunist din centrul şi estul vechiului continent și exprimarea opţiunii pentru înfăptuirea unor societăţi democratice. În urma acestor procese a devenit evidentă asimetria între ţările europene, configurate ca națiuni și ca rezultat al unei dezvoltări istorice diferite şi inegale desfășurate în decursul timpului.
Integrarea țării noastre în structurile europene și euro-atlantice presupune încheierea unor acorduri bilaterale între România, ca națiune independentă și suverană cu instituţiile europene. Aderarea României la Uniunea Europeană a exprimat voinţa politică a naţiunii române, a membrilor ei, mai ales că îndeplinirea cerinţelor specifice Uniunii Europene cu privire la standardele internaționale europene de calitate are drept premise adaptarea diferitelor domenii ale vieții economice și sociale din ţara noastră la cerințele pieței europene, cooperarea cu instituţiile comunitare europene şi cu ţările membre. În acest caz, patriotismul, ca sentiment național de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, față de națiunea română, nu este afectat în sens negativ, în sensul diminuării sau ştirbirii lui prin opţiunea de integrare europeană, iar, cel puţin pentru faptul că principiul suveranităţii naţionale nu este afectat, integrarea nu reprezintă acceptarea unei situaţii de subordonare, ci, realizarea unei coordonări la standarde europene de calitate, cu ţările care s-au integrat deja, deschizând posibilitatea participării în cadrul unor structuri active, dinamice, la soluţionarea problemelor globale ale omenirii. Deci, prin integrarea europeană, sentimentul național și patriotismul nu pot fi afectate negativ, în schimb, pot fi impulsionate prin conştientizarea semnificaţiei voinţei exprimate la nivelul naţiunii şi al membrilor acesteia pentru realizarea integrării, la care putem adăuga și ridicarea națiunii la standarde europene de performanţă, prin participarea împreună cu alte națiuni la soluţionarea problemelor Europei şi ale întregii lumi.
“Viaţa individuală valorează numai întrucât trăieşte prin şi pentru naţiune”
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, sociologia europeană se confrunta cu două cerinţe epistemologice de facturi oarecum antagonice, însemnând, pe de o parte «sociologia pură», care stimula neutralitatea, lipsa judecăţilor de valoare (Wertfrei) şi în acelaşi timp blama cunoaşterea practică, iar pe de altă parte se situa «sociologia militantă», cea care îndemna la implicarea în luptele naţionale ale epocii. Prima funcţie se rezuma la cunoaşterea faptelor sociale în spiritul adevărului teoretic, raportat la o realitate dinamică și tensionată, pe când cea de-a doua funcție, nu numai că integra «sociologia pură» dar, pornind de la cunoaşterea realităţilor sociale, urmărea transformarea pozitivă a societăţii, precum şi reconsiderarea şi reanalizarea adevărului constatat de către reprezentanții de frunte ai «sociologiei pure», printre care și marele sociolog român, întemeietor de școală sociologică monografică, Dimitrie Gusti, care a optat pentru sociologia militantă. În cunoscuta sa lucrare «Sociologia războiului», (1915), Dimitrie Gusti abordează tema spinoasă a problemei naţiunii şi ilustrează legătura dintre ea şi război, considerând că “naţiunea este substanţa sufletească care dă individului legitimitate culturală; viaţa individuală este vremelnică şi într-o continuă schimbare, ea valorează numai întrucât trăieşte prin şi pentru naţiune […]. Războiul este astăzi un factor creator al autonomiei naţiunilor şi al statelor moderne” (apud Traian Herseni în Stahl coordonator, p.93-94). Din dorinţa sinceră de a ajuta statul român să se organizeze şi să funcţioneze la parametri normali, Dimitrie 
Gusti a făcut apel la întreaga naţiune, înfiinţând în anul 1918, la Iaşi, «Asociaţia pentru studiul şi reforma socială în România», care va deveni, în 1921, «Institutul Social Român», o instituție de înaltă ținută academică, așa cum se va dovedi în timp, având în componența sa specialiști licenţiaţi din mai multe domenii de cercetare. În acest fel, am putea vorbi de începuturile statuării ştiinţei sociologiei naţiunii române, ca o necesitate izvorâtă din sinteza epistemologică a sociologiei, eticii şi politicii naţiunii române. În spiritul unei mai bune înțelegeri a faptului că “naţiunea este una dintre problemele timpului, de o mare însemnătate teoretică şi de o covârşitoare importanţă practică” (apud Herseni în Stahl coordonator, p.96), ne vom referi la un articol cu titlul: «Problema naţiunii», scris și publicat de către Dimitrie Gusti în 1919, în numărul 2-3 al «Arhivei pentru ştiinţa şi reformarea socială», organul «Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială în România», mai târziu devenit, cum am amintit, «Institutul Social Român». Prin puterea și prin logica argumentului științific, Gusti a demonstrat că la congresele naţionale şi la cele internaţionale, socialiştii au proclamat două drepturi fundamentale ale naţiunii: principiul dreptului la libertatea internă, în baza căruia naţiunile pot dispune de ele însele şi principiul datoriei și al interesului național de a-şi apăra integritatea faţă de orice amenințare externă.
Naţiunea este “o punte a prezentului între trecut şi viitor”
În privința relației dintre stat şi naţiune, reprezentanții cercurilor conservatoare susţineau la vremea respectivă preeminenţa statului asupra naţiunilor, dându-se ca exemple cazurile celor două mari imperii ale începutului secolului al XX-lea, cel austro-ungar și cel ţarist, o astfel de viziune fiind în contradicţie cu ideile progresiste (socialiste) apărute după prima conflagrație mondială şi care susţineau că adevărata unitate socială o constituie naţiunea, nu statul. Pe o astfel de întemeiere teoretică în definirea naţiunii s-au evidenţiat trei modele distincte: teoria spiritualismului naţional, reprezentată de Fichte, Savigny, Lazarius şi alţii care considerau că naţiunea este “sufletul poporului”, teoria materialismului naţional care susţinea că substratul naţiunii este de origine materială, acesta fiind considerat un fenomen ereditar, într-o comunitate de rasă sau de sânge și teoria empirismului naţional, promovată de către Pasquale Stanislao Mancini, care consideră că elementele componente ale unei naţiuni sunt: comunitatea, limba, religia, teritoriul, obiceiurile şi legile comune, pe care le consideră ca acţionând pe deplin doar când ele dau naștere conştiinţei naţionale (cf Gusti, op. cit., IV, p.172). Cu o minte lucidă și legată de realitățile românești, Dimitrie Gusti s-a dovedit un critic fervent al celor trei orientări teoretice, pentru cea de-a treia aducând chiar contraargumente pentru fiecare element pe care Mancini îl considera a face parte din ansamblul unei naţiuni. Astfel, în cadrul aceleiaşi rase întâlnim mai multe naţiuni, dând ca exemplu Statele Unite ale Americii, iar aici, Gusti subliniază faptul că există tendinţa raselor de a dispărea, făcând loc naţiunilor. Marele sociolog român consideră că există o relație profundă între teritoriu şi naţiune, pe care el o numește “contiguitate teritorială” (Gusti op. cit., IV, p.172-173), deoarece contextul istorico-social ne determină să considerăm naţiunea “o punte a prezentului între trecut şi viitor” (ibidem), mai ales că religiile nu pot forma decât «cadrele»: cosmic, biologic, istoric şi psihologic în care se constituie şi se dezvoltă naţiunea. Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti s-a născut odată cu deplinătatea statului naţional, în pragul Marii Uniri, la Iaşi, prin coparticiparea a doi mari exponenţi ai ştiinţelor societăţii: un mare istoric, Vasile Pârvan, şi un valoros economist, Virgil Madgearu. Această școală de anvergură europeană și de vizibilitate mondială a fost suprimată odată cu anihilarea sensului naţional al statului român, în 1948, ca o primă consecinţă a instalării regimului de ocupaţie şi dominaţie sovietică. Într-o prelegere susţinută de către Dimitrie Gusti în câteva universităţi din SUA, la Chicago, Harvard, Wisconsin, Yale, cu titlul «An Approach to the Study of Social Reality», în 1946 și 1947, el înţelegea să caracterizeze şcoala sociologică de la Bucureşti prin câteva aspecte definitorii care aveau ca repere esențiale următoarele elemente: sociologul monografist, cercetarea realității sociale ca o realitate compusă din cadre şi manifestări sociale, admiterea principiului priorității unităților sociale, fiindcă “societatea ca atare nu e nicăieri de găsit și ea apare sub forma unor societăţi bine definite – unităţi sociale – familii, sate, oraşe, regiuni, state, naţiuni”) (Gusti, t III, 431), necesitatea adoptării unei metode adecvate de acces la cunoaşterea unităţilor sociale şi aceasta fiind metoda monografică, admiterea faptului că agentul cunoaşterii nu este individul izolat, intelectualul de cabinet, ci echipa multidisciplinară, iar locul cercetării nu este biblioteca, ci, studiul de teren, orientarea studiului realității printr-o muncă social-culturală în căminele culturale, în casele de cultură şi în şcolile ţărăneşti, iar ținta întregii activităţi de cercetare este constituirea unei sociologii a naţiunii.
Națiunea nu este o stare, ci o mișcare, un ideal cultural de realizat
Am putea afirma cu certitudine că originalitatea paradigmei Şcolii gustiene constă în faptul că a creat o metodologie a cercetării comparativ-progresive a unităţilor sociale, de la familie şi sat, ca unităţi sociale, la comunităţile suprasăteşti şi de la acestea la societăţile naţionale şi la unităţile internaţionale constituite din grupări de naţiuni, în genul Ligii Naţiunilor, ori al celor atestate de etno-sociologia balcanică a lui Paul H. Stahl, pentru a face saltul la ştiinţa acelei unităţi sociale numită umanitate. Ca un inovator de «paradigmă» științifică autentică, întemeietorul Școlii sociologice de la București a pledat pentru sociologia națiunii, pentru susținerea puternică a personalității națiunilor, deoarece, așa cum consemna în 1920, națiunea nu este o stare, ci o mișcare, un ideal cultural de realizat, «o veșnică nostalgie de realizare maximală a ei însăși», producătoare de cultură și produsul acelei culturi. La rândul său, marele teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre un fundament creștin al națiunii române. Desigur, dezvoltarea conștiinței naționale și a unei culturi care să definească spațiul de viață românesc este esențială în aspirația unei națiuni de a-și împlini destinul propriu și de a se afirma printre celelalte națiuni contemporane, pentru că așa cum sublinia Dimitrie Gusti, într-un discurs rostit cu prilejul aniversării a zece ani de la Marea Unire: “Cea mai veche cultură din Europa orientală, care este cea românească, trebuie să simtă, azi mai mult ca oricând, ceea ce își dorește ea însăși și ceea ce este în stare a da umanității, ea trebuie să aducă culturii universale contribuția românească pe care omenirea este în drept să o aștepte, turnând sufletul românesc în formele eterne și universale ale creației” și configurând ceea ce am numi sociologia națiunii române.
Profesor, Vasile GOGONEA
