Pentru liniştea oamenilor consideraţi problematici în faţa Psihologiei fricii, a fricii faţă de pandemie şi, implicit, faţă de moarte, convertite într-o devărată psihoză pe care o induc globaliştii de aproape un an şi jumătate, am găsit de cuviinţă să pornim de la premisa că diavolul este întotdeauna un păcătos şi mereu deasupra omului păcătos, ca să îl domine, iar omul păcătos apare cu prioritate în postura de victimă a defecţiunilor sistemului medical de pretutindeni, de la noi şi de la alţii, ca o formă de înstrăinare globală a personalităţii. Despre implicaţiile psihologiei fricii în traumele existențiale se pot spune multe lucruri, pentru că este vorba despre situații de viață și de moarte, de a fi sau de a nu fi contaminat sau chiar imunizat, mai ales că în astfel de momente, conflictul emoțional fundamental este neputința de a acționa și de a te salva în pofida primejdiei de moarte percepute. Se pare că într-o lume secularizată, care L-a pierdut pe Dumnezeu, frica de moarte este sentimentul central al acestei situații traumatice, fiindcă acestui sentiment i se pot alătura sentimente de vinovăție, pentru că trebuie să privești neputincios cum mor sau cum suferă alții din jurul tău. Apar sentimente de rușine, de culpabilitate, pentru că poți fi învins, umilit, de o persoană mai puternică sau se poate ca într-o situație traumatizantă să pierzi pentru moment sau chiar definitiv controlul asupra comportamentului propriu! Se ştie că în lagărele holocaustului nazist, menținerea relațiilor interumane s-a dovedit cea mai importantă protecție împotriva morții premature, iar izolarea şi distanţarea socială pe care le impun covidiştii sunt dovezi ale supradimensionării fricii şi ale transformării acesteia într-o psihoză tramatizantă sui generis! În condiţiile de lagăr al holocaustului, cine nu avea, izolat, ca țintă menținerea propriei supraviețuiri, dar era gata să împartă cu alții și puținul pe care-l avea, putea conta pe loialitatea celorlalți. De aceea, srijinul grupului în păstrarea sentimentului de apartenență i-a ajutat pe mulţi condamnaţi la moarte să facă față acestei situații extreme!
O stafie umblă prin Europa şi prin întreaga lume – stafia covidismului!
Ca o parodie la un document programatic al luptei de clasă, mai bine zis ca o parabolă ce se bazează pe un document apărut în urmă cu aproape 150 de ani, propunem cu îndrăzneală minţilor luminate, lucide şi cultivate, acest material care poate trezi un interes deosebit şi poate invita la o reflecţie profundă asupra ideologiei Partidului Covidist, pentru a înţelege faptul că o stafie umblă prin Europa şi prin întreaga lume – stafia covidismului! Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva aceste stafii: Papa Francisc şi Ţarul Putin, Cancelarul Merkel şi Preşedintele Macron, radicali francezi şi poliţişti germani. Există, oare, vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca fiind anticovidist, de către adversarii săi de la putere? Există, oare, vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cât şi adversarilor săi revoltaţi de impunerea restricţiilor de izolare, de distanţare socială şi de purtare a botniţei cu titulatura de mască, zvîrlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de covidist? Din acest fapt, reiese faptul că toate puterile europene recunosc de pe acum covidismul ca o putere global, iar, pentru aceasta, a venit timpul ca toţi covidiştii să-şi expună deschis, în faţa lumii întregi, concepţia, scopurile, tendinţele şi să opună basmului despre stafia covidismului un manifest al partidului însuşi.
În acest scop s-au întrunit la Washington covidişti de diferite naţionalităţi şi au redactat un «Manifest», care se poate publica în toate limbile vorbite şi nevorbite, legate şi mai puţin legate, interesate şi mai puţin interesate, ştiindu-se faptul că partea traumatizată acționează mai întotdeauna pe tăcute, în întregul sistem al structurii personalității, pentru că mintea se conservă mai trează, pentru a adulmeca toate semnalele pericolului care ar putea anunța o nouă instalare a situației traumatice de înfrângere a vieţii în lupta cu moartea!
Despre covidişti şi anticovidişti!
,,Nu există pandemie şi nici criză care să poată stinge această Lumină”!
Persoana publică de rangul cel mai înalt care îi reprezintă în egală măsură pe covidişti şi anticovidişti este Papa Francisc, de aceea, ne vom ocupa pentru astăzi, cu deosebire, de cel care s-a născut la 17 decembrie 1936, deoarece, în toată această perioadă a exercitării Pontificatului, Sanctitatea Sa a atras deja admiraţia întregii lumi prin deschiderea, parcă nemaiîntâlnită, faţă de oamenii din întreaga lume cu care societatea nu a fost atât de generoasă, readucând în prim-plan importanţa spiritualităţii, nevoia înţelegerii ideii de Divinitate, pentru a-i face pe oameni să se aplece cu mai multă atenţie şi în deplină solidaritate asupra persoanelor defavorizate şi aflate în suferinţă, contaminate de virusul pandemic! În momentele dramatice şi aflate sub restricţie, Papa Francisc a adus Vaticanului o deschidere totală faţă de multe dintre problemele lumii care păreau a fi apanajul marilor politicieni ai ţărilor dominante în lume! Papa Francisc este şi şeful statului ecleziastic Vatican, reprezentându-i pe covidişti şi pe anticovidişti cu autoritatea supremă executivă, legislativă şi judecătorească pe care i le conferă cel mai mic stat independent din punct de vedere al suprafeţei şi al numărului de locuitori, care este şi reşedinţa teritorială a Sfântului Scaun, de departe, entitatea instituţională reprezentată de către papă, episcopul Romei şi prin urmare principala reşedinţă a Bisericii Catolice. Aşadar, Jorge Mario Bergoglio, devenit Papa Francisc, se dovedeşte susţinător al unei doctrine conservatoare şi un apropiat al mişcării romano-catolice «Comuniune şi Eliberare», care s-a bucurat de o apreciere importantă în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, fiind un exponent al dreptului la viaţă şi la libertate al oamenilor!
S-a născut la Flores, o suburbie din Buenos Aires, într-o familie de emigranți italieni, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei Bergoglio: tatăl, Mario José, lucrător la calea ferată, născut în Portacomaro, Piemonte, Italia, şi mama, Regina María Sívori, casnică, născută în Buenos Aires într-o familie de origine piemonteză-genoveză. A urmat şcoala publică, mai exact, Şcoala Tehnică nr. 27 «Hipólito Yrigoyen», unde şi-a încheiat studiile cu o diplomă de tehnician în chimie, apoi a urmat cursurile seminarului din Villa Devoto, Buenos Aires. Pentru a rămâne în contextul problemelor de sănătate, merită să amintim un amănunt relevant din biografia Papei Francisc, anume că în adolescenţă, la vârsta de 21 de ani, în urma unei infecţii, i-a fost extirpat un plămân, deci un fel de suspect de COVID-19 într-o altă ipostază şi într-o altă conjunctură! La 11 martie 1958, Bergoglio a intrat în «Societatea lui Iisus» și a studiat pentru a deveni preot la seminarul iezuit în Villa Devoto, după care a urmat studiile la Seminarul Iezuit din Santiago de Chile, aprofundând istoria, literatura, limbile latină şi elenă, iar în 1960 s-a reîntors la Buenos Aires, unde a obţinut, în anul 1963, licenţa în filosofie la Colegiul «Maximo San Jose» din San Miguel. În perioada 1964 – 1965, a predat literatura și psihologia la «Colegio de la Inmaculada», din provincia Santa Fe, Argentina, iar în 1966 a predat aceleaşi discipline la «Colegio del Salvador» din Buenos Aires, deci o activitate didactică plină de importanţă! Trebuie spus că unul din formatorii spirituali ai lui Bergoglio a fost preotul greco-catolic Ștefan Czmil, refugiat din Ucraina, care l-a inițiat în spiritualitatea creștină răsăriteană.
Viitorul Papă, la 13 decembrie 1969 a fost hirotonit preot, apoi a fost maestru de noviciat la Villa Barilari, San Miguel, în anii 1972-1973. În perioada 1973-1979 a devenit provincial, responsabil naţional al Iezuiţilor argentinieni, o perioadă în care, în timpul dictaturii militare din Argentina (1976 – 1983), se luptă pentru conservarea unităţii unei mişcări iezuite afectată de teologia eliberării. În perioada 1980-1986 a fost profesor la Facultatea de Teologie şi, mai apoi, rector al «Colegio Máximo», dar şi paroh.
În acelaşi an, 1986, s-a aflat pentru câteva luni la Facultatea de Filosofie şi Teologie din Frankfurt, pentru a-şi finaliza teza de doctorat, însă a fost chemat la Córdoba în calitate de director spiritual şi confesor. La 20 mai 1992, Papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte episcop de Auca, în 17 iunie 1992 a fost numit episcop auxiliar de Buenos Aires, şi tot în 1992 a fost ordinat episcop în aceeaşi Arhidieceză. La 28 februarie 1998 a devenit arhiepiscop de Buenos Aires, devenind titular prin succesiune, la moartea Cardinalului Quarracino, iar la 6 noiembrie 1998 i-a fost încredințată şi jurisdicția episcopală asupra credincioșilor de rit bizantin din Argentina. În anul 2001, în plină criză pandemică de altă factură, Bergoglio a emoţionat o lume întreagă în momentul în care a vizitat un spital şi a spălat, a sărutat şi a binecuvântat 12 pacienţi care erau bolnavi de SIDA. În fine, la 21 februarie 2001, consistoriul condus de Papa Ioan Paul al II-lea i-a atribuit demnitatea de cardinal.
(VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
