„Drama” colectivizării stăruie încă în memoria tehnicianului pensionar Corici M. Emil, actualmente viceprimar al Comunei Albeni, judeţul Gorj: „Mi-amintesc de perioada anilor 1959 – 1960, perioada ÎNTOVĂRĂŞIRILOR pe raza comunei Albeni. Tatăl meu, Corici P. Mihai, cu o suprafaţă totală de aproape 19 ha de pământ, ce făcuse armata în Garda Regelui, între anii 1940 – 1944, la Castelul Peleş (Sinaia) şi Castelul Săvârşin, a fost „încolţit” să se înscrie în întovărăşire.
S-a repezit să se înscrie în întovărăşirea satului Gioncani, pentru că a doua fiică – Veronica – reuşise la liceul „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Trebuia doar să ducă adeverinţa, prin care să justifice că familia s-a conformat şi a luat-o pe calea cea bună – drumul comunismului. Comasarea pământului s-a făcut în Lunca Gioncanului, un teren foarte fertil. S-au comasat cele mai bune pământuri în ÎNTOVĂRĂŞIREA creată! Recoltele nu s-au lăsat aşteptate. Tatăl meu, Corici P. Mihai, treiera 2 – 3 zile consecutiv, cu ajutorul batozelor aduse de comunişti. Şirele de grâu erau imense! Se vedeau din depărtare!
Se anunţau zile foarte bune, iar comunismul promitea ţărănimii înscrise în întovărăşiri şi unele „avantaje”. Au urmat anii 1961 – 1962, adică etapa pregătirii colectivizării. A urmat şi cel de-al doilea frate, Corici M. Gheorghe, ce bătea la porţile Liceului Teoretic din Târgu-Cărbuneşti. În satul Gioncani deja încep să apară „străini”, adică activişti şi securişti, ca: securistul Belgiu, din localitatea Bengeşti, activistul Călugăriţa Florian, de prin părţile localităţii Jupâneşti sau Bărbăteşti, sau securiştii de întreprinderi, precum: Haita şi Ştefanescu. Aceştia se întreceau pe ei, lucrând de dimineaţa din zori şi până noaptea târziu. Aceştia trăiau foarte bine, intrau în gospodăriile oamenilor, se hrăneau cu ceea ce doreau, consumau alcool şi aveau rolul să „supravegheze” înscrierea în colectivă!
La început a fost o perioadă de acalmie, de linişte înainte de furtună, au urmat discuţii cu rol de convingere, treptat s-a trecut la ameninţări şi presiuni, culminând cu „ciomăgeli” sau bătăi în toată regula, la sediul Sfatului Popular Albeni sau la sediul Miliţiei. Tatăl meu a fost încadrat, ca şi chiabur – categoria a 6-a – adică un chiabur ce folosea munca din afară, un chiabur ce „exploata” ţărănimea din satul Gioncani. De fapt, eram poate printre familiile cele mai înstărite – aveam aproape 20 ha de pământ!
Oricum, tatăl meu nu a fost încadrat ca şi chiabur, posesor de: joagăr sau moară. El era considerat drept o „năpârcă”, un „exploatator” al ţărănimii. Mama mea, Corici Gr. Viena, fiica lui Gigan Grigore, era nevoită să plece, să ia drumul zăvoiului din preajma apei Câlnic. Cererea de intrare în colectivă trebuia semnată de ambii părinţi. A fost nevoit, bietul tata, să o caute prin zăvoi, să o aducă acasă şi chiar să o convingă să semneze! Altă cale nu mai era! Nu se mai putea rezista la teroarea fizică, dar mai ales la teroarea psihologică.
După ce s-au înscris în G.A.C. cu tot ceea ce aveau: pământ şi inventar agricol, părinţii mei au muncit în G.A.C. în anii 1962 – 1963, ca să ne poată întreţine pe cei patru copii – două fete şi doi băieţi.
Dar, în 1963, tatăl meu a fost nevoit să plece cu traista goală, să părăsească satul şi să ajungă la Combinatul Siderurgic din Hunedoara. Nu mai avea putere să ne ţină la şcoli! Ca să-şi bată joc de el, comuniştii, în anii 1962 şi 1963, l-au pus şef de echipă la G.A.C.
Degeaba! Sărăcia ne încolţise. A rămas biata mama, care a făcut o mare greşeală! Statutul G.A.C. prevedea că poţi să-ţi opreşti 5 ari de vie, din via proprie. Mama şi-a oprit 5 ari de vie, a muncit-o aşa cum trebuie, vreo 3 ani consecutiv. Comuniştii şi mai ales securiştii (ca să aibă ce bea) au pus ochii pe vie. Au lăsat pe mama să o culeagă, după care i-au confiscat întreaga recoltă. Mama a făcut greşeala să se opună, adică să refuze să ofere recolta la G.A.C.! A fost judecată public şi, ca urmare, s-a ales cu 3 luni de puşcărie! Comuniştii nu iertau nimic. Nu uitau că tatăl meu a făcut armata la Garda Regală, nu uitau că suntem fii de chiaburi. Aşa că eu am fost nevoit mai întâi să mă înscriu la Grupul Şcolar Industrial Ploieşti – la o şcoală profesională. Abia spre pensie am reuşit să mă calific ca tehnician la Uzina Mecanică Sadu, din oraşul Bumbeşti-Jiu, judeţul Gorj. Colectivizarea m-a aruncat pentru totdeauna de la studiile superioare: nu am putut să devin medic, inginer sau profesor. M-am mulţumit şi cu atât!”.1
În 22 Decembrie 1989, când România a păşit pe calea destrămării dictaturii comuniste, marele scriitor Eugen Ionescu (Ionesco) zicea:
„Pare un MIRACOL! Şapte zile Dumnezeu a fost ROMÂN” 2
Parafrazând pe marele dramaturg, aş spune că-n perioada 1949 – 1962, în spaţiul mioritic, adică în spaţiul românesc, Dumnezeu nu s-a prea mai arătat! Asupra ţăranului român şi a familiei ţărăneşti tradiţionale s-au abătut nenorocirile, suferinţele, chinurile ce au decimat sute de mii de vieţi omeneşti. Temniţele comuniste, Canalul Dunăre – Marea Neagră, deportările din Bărăgan, rezistenţa din munţi, au lăsat ţăranul român doar pe seama DIAVOLULUI!
Prof. pensionat forțat – anticipat, Voicu T. Teodor
1 Corici M. Emil, tehnician pensionar, născut la 1 ianuarie 1950, actualmente viceprimar al Primăriei Albeni, Dialog despre colectivizarea în satul Gioncani, interviu în iunie 2009.
2 Vasile Andru, Terapia destinului, Editura Cartea Moldovei – Editura Ruxandra, Chişmău, 1997, p.166.
