Acum, când deja e „primăvară-n februarie”, căci gingaşul ghiocel s-a trezit demult din somnul iernii (una destul de blândă), făcându-ne cu ochiul, şi după zece zile de „amoruri occidentale”, ni s-a trezit orgoliul de îndrăgostiţi mioritici. Şi nu e rău deloc, pentru că, în ajun de martie şi în prag de primăvară, ni se umple – tuturor – inima, „ochi” de iubire adevărată şi nu de dorul aventurilor.
Nobilul sentiment de dragoste se regăseşte la români în permanenţă şi vine din negura vremurilor. Manifestarea, cu adevărat, a iubirii pentru cineva a dus la statornicia unei afecţiuni complexe. Durabilitatea acesteia este determinată de mai mulţi factori în cadrul unei asocieri cu specific uman. Periodic, sunt atinse „puncte culminante” de iubire, prin care se sensibilizează şi se întăresc sentimentele de simpatie şi de admiraţie, de preţuire şi de afecţiune pentru cineva. Este vorba de logodnă, de căsătorie, de sărbători religioase, de diferite celebrări din viaţa celui iubit. Aşa s-a ajuns la sărbătorirea „zilei îndrăgostiţilor”!
În 24 februarie este DRAGOBETELE, sărbătorit din moşi-strămoşi de îndrăgostiţii de toate vârstele, zi în care trebuie să ne ridicăm, cu toţii, deasupra propriei condiţii. El este considerat a fi fiul Babei Dochia, numit şi „cap de primăvară” – un bărbat chipeş şi iubăreţ, nevoie mare, devenit patronul dragostei la români. Această tradiţie românească scoate în evidenţă măreţia şi importanţa sentimentelor de iubire pentru cel apropiat, coroborate cu prefacerile şi învăţămintele pe care ni le dă „mama natură”. Este vorba de influenţa benefică pe care o are asupra noastră venirea primăverii. Parcă nimic nu-i mai aşteptat ca primăvara!… Primele semne sunt date de apariţia ghioceilor şi a brânduşelor. Atunci, grupuri de fete şi băieţi merg în pădure pentru a culege aceste flori. Întâlnindu-se pe cărări şi în poieniţe, fetele şi băieţii se văd, se cunosc şi apare „dragostea la prima vedere”. La întoarcere, feciorul aleargă după fata aleasă, strigând: „Dragobetele sărută fetele!”. Dacă o prinde, îi „fură” sărutul, în văzul tuturor, şi aceea îi va fi dragă! Şi fetele trebuie să pună mâna pe băiat, ca să nu rămână singure…
Acum, când se topesc – în rotunjirea şi în crăpatul mugurilor – zăpezile (mai sunt destule pe meleagurile româneşti), ne întoarcem inima şi sufletul unul către celălalt şi reinventăm naşterea iubirii pentru cel drag şi gândul speranţei spre frumos şi bine, pentru că: „nu sunt eu al tău şi tu a mea, ci, amândoi ai amândurora” (vorba părintelui Stăniloaie). Cum spuneam, Dragobetele nu este sărbătorit numai de tineri, este sărbătorit de toţi – tineri şi vârstnici, căsătoriţi sau nu – pentru că iubirea este mai profundă prin dragoste! „Cui nu-i place dragostea, Dumnezeu să nu i-o dea” – zice cântecul.
Până aici, nimic deosebit. Dar, a ajunge să imporţi şi „sărbătoarea dragostei” este ceva curios, dacă nu un lucru rău! Nu erau suficiente celelalte importuri, de toate felurile, prin care România a ajuns piaţa de desfacere a produselor orientale şi occidentale. Am importat şi…”Valentine’s Day”! Ce ironie a soartei… Nu cred că din snobism sau din prostie ne abandonăm tradiţiile, ci, pur şi simplu, din neglijenţă. Cred, însă, că prin acceptarea lui „Valentine’s Day”, am făcut un import de cămaşă şi nu de suflet! Este ridicol, dacă nu „strigător la Cer”, să ai un certificat de căsătorie pentru o zi! De aceea, trebuie să ştim să sărbătorim, în acest context, şi Dragobetele – Cupidonul românilor, descătuşaţi de orice prejudecăţi şi bogaţi în cele mai nobile sentimente de iubire. Dragobetele este una dintre sărbătorile cele mai frumoase, care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată…
Aşadar, oriunde ne-am afla de Dragobete, să adresăm cele mai frumoase cuvinte de dragoste iubitei sau iubitului şi – dăruindu-i un ghiocel graţios, pentru a marca şi a întări atmosfera prin care umblă bucuria şi speranţa noastră – să închinăm, împreună, o cupă cu şampanie, cu inima curată şi cu sufletul liniştit, pentru IUBIRE !
Prof. Marin ŞTEFAN, Publicist, Şimleu Silvaniei
